Ştiţi visele alea reale, pe care le simţi şi cu ultima fibră din tine, şi cu cel mai ascuns nerv? Alea care sunt la fel de intense şi când dormi, şi când le visezi cu ochii deschişi? Alea care, doar gândind că ar putea deveni realitate, îţi "taie" respiraţia, picioarele, îţi fac rău d-ăla bun la stomac şi te lasă privind într-un gol doar de tine văzut?
Eu l-am trăit pe al meu duminică! În prezenţa a 50-60 de mii de oameni străini, având alături cei mai dragi prieteni.
L-am trăit la o intensitate comparabilă cu presiunea pe care o simt cosmonauţii când sunt lansaţi în spaţiu, cu stomacul lipit de şira spinării, cu ochii şi urechile cât ale lupului din Scufiţa Roşie şi cu o inimă atât de mare, încât Casa Poporului nu se mai vedea de mine.
A fost CONCERTUL BON JOVI! Nu am prea multe cuvinte, recenzii s-au făcut deja. Că a fost karaoke cu 60.000 de oameni, cum foarte bine a subliniat Piticu.ro, că a fost un concert exploziv, electrizant... astea s-au scris.
Că a fost caniculă şi că am stat cu limbile atârnând până aproape de nivelul asfaltului... Că s-a dat drumul târziu la porţi... Că unii am prins brăţări de Diamond Circle drept răsplată pentru faptul că ne-am topit pentru a fi în linia întâi şi că ne-am încăpăţânat să nu leşinăm spre a le lăsa altora locurile... Că o voluntară de la porţile de acces în sectoare ni le-a rupt ori pentru că era prea proastă să ne direcţioneze la Diamond, ori pentru că nu i se spusese să o facă... Că, până la urmă, cu puţin scandal la o fată de la organizatori, care şi-a amintit că ea ne lipise brăţările pe mână la intrare, ne-am primit înapoi locurile câştigate cu muuuultă sudoare... Toate astea aproape că nu mai contează. Fac parte din lupta pentru îndeplinirea unui vis...
Şi am stat la 5 metri de scenă (asta pentru că dacă am fi stat lipiţi de gard nu am fi văzut mai nimic, scena fiind foarte înaltă), şi am cântat, şi am zbierat, şi m-am bestializat (şi nu, n-o să vedeţi dovezile compromiţătoare), şi am plâns (în mare parte de bucurie şi în oarecare măsură pentru că nu aveam să vin acasă să-i povestesc toate astea tatei, care învăţase şi el să recunoască Bon Jovi după ani şi ani în care i-a ascultat, vrând-nevrând, împreună cu mine)... şi am TRĂIT fiecare moment cum nu cred că am mai trăit altele, sau cel puţin cum nu am mai trăit de mult...
Şi nu contează că vocii mele i s-a făcut ruşine cu mine şi m-a părăsit, că nu pot încă să calc din cauza băşicilor din tălpi sau că după atâta sărit în sus imi simt şoldurile undeva în zona umerilor...
A meritat cu vârf şi îndesat!
Pentru că Bon Jovi au fost E X T R A O R D I N A R I! Au fost într-o formă excelentă! Şi nu m-au dezamăgit! Fac parte din categoria fanilor critici şi mi-era teamă că au obosit în turneul ăsta lung şi după atâţia ani de când fac asta. Mi-era teamă, sincer, după ce am văzut pe net prima parte a unui concert de la Munchen, susţinut cam cu o lună înainte. Mă cam obişnuisem cu gândul că măcar o să-i văd, chiar dacă nu vor cânta extraordinar. Dar m-au surprins în cel mai plăcut mod cu putinţă. L-am adorat pe Jon o dată în plus când nu a făcut praf In These Arms, care e cam "sus" şi pe care o mai sfecleşte când nu e în voce, l-am adorat pentru că a cântat cu simţ de răspundere fiecare vers şi fiecare notă. L-am divinizat când ne-a promis/amăgit că vor reveni...
Poate am avut noroc că am fost al doilea concert după o săptămână de pauză, în care au avut timp să-şi revină... Sau poate pur şi simplu concertele luate de pe net nu se ridică la nivelul realităţii.
Încerc să-mi revin fizic, dar nu ma dezmeticesc. Nici nu vreau. Cum sa vrei să te dezmeticeşti dintr-un vis din ăla atât de real, pe care nu îl poţi descrie suficient de bine, indiferent câte cuvinte ai folosi?
Photograph. Nu Nickelback, ci Ed Sheeran
Acum 9 ani
