Miracolele de langa noi

"fericire-i cand puiul de om
vrea in brate si moare de somn"

Ai privit vreodata un bebelus cu atentie? I-ai urmarit evolutia? Ar trebui sa incerci... Este o sansa unica sa cresti din nou... Sa inveti din nou toate lucrurile esentiale... si, poate, sa crezi in miracolul vietii.

E fascinant sa vezi cum puiul de om descopera lumea, intai cu gurita, apoi cu manutele... Este ingrozitor de puternic sentimentul ca cineva chiar are nevoie de tine. Te simti important pentru bebele ala, care a venit pe lume ca un ghem de piele zbarcita si solzoasa si pe care il vezi luminandu-se la fata pe zi ce trece tot mai mult. Te responsabilizeaza atunci cand se agata cu manuta lui fragila de degetul tau si ai impresia ca stie ca nu trebuie sa-ti dea drumul, ca tu il poti calauzi... Incotro? Din pacate asta nu stie si nici macar tu, ca adult, nu ai habar... Puiul te strange de mana cu o incredere neconditionata... Apoi creste... dupa chipul si asemanarea oamenilor „maturi” din jurul lui... si iti da drumul. Se transforma in animal de prada.

Nu am copii, nu stiu daca voi avea vreodata, dar am crescut cativa... A fost mereu o experienta extraordinara... Probabil de-aia nu ma mai grabesc sa-i fac pe ai mei... Mi-au spus ai altora „mama”... si atunci am plans... si am fugit... de emotie sau poate de teama...

Nu ma consider suficient de buna sa fiu mama. Nu stiu daca as putea sa-i ofer copilului meu suficienta dragoste si nu stiu daca l-as putea invata sa fie om...

Iubesc mirosul de bebelus... Il iubesc mai ales atunci cand il simt pe pielea de om matur... L-ati simtit vreodata? Miroase ca dragostea aia care te lasa cu un zambet tamp pe fata, care te face sa te golesti de „toxine” ca rautatea, grijile, interesul, care te face sa mirosi a pur... Nu imi plac aromele dulci-artificiale, dar daca s-ar inventa un parfum cu miros de bebelus probabil ca mi-as lua unul, ca sa il adulmec din cand in cand.