Silence, please!

luni, 29 decembrie 2008

Spuneam acum ceva timp ca, atunci cand n-ai nimic de spus, mai bine taci decat sa vorbesti aiurea, doar ca sa n-adormi. Eu am tacut mai bine de o luna. Si voi tacea in continuare. Singura explicatie pe care o dau este aceea ca vorbele s-au golit de sens in ultima vreme. Poate sunt eu de vina sau, poate, criza economica mondiala, ca tot e o moda sa vorbesti despre asta.
Poate voi reveni... cand voi regasi sensul scrierii.

Masculi feroce

joi, 20 noiembrie 2008









Anual, acest masacru se petrece in Insulele Feroe, care apartin Danemarcei, o tara care se presupune a fi civilizata. Prea putine persoane din lume au cunostinta de acest eveniment oribil si lipsit de sensibilitate, care se repeta an de an. Acest crunt masacru este "opera" unor tineri care vor sa demonstreze ca au devenit adulti (!!!). Mai bine ar face armata. In Romania!

Este absolut incredibil ca nu se poate face nimic pentru ca aceasta barbarie sa inceteze. O barbarie savarsita impotriva lui "Calderon", un delfin extrem de inteligent, care obisnuieste sa se apropie de oameni din curiozitate.

Pierdut raspunsuri. Le declar nule!

Cum sa iti amintesti sa nu mai uiti de tine?
Ce faci cand iti dai seama ca ai uitat sa zambesti? Sau sa razi cu pofta?
Sau ca nu (mai) stii sa spui "te iubesc", indiferent de conotatie si de context... Ca esti incapabil sa arati ce simti... Ca nu mai poti sa-ti manifesti nici macar ura sau revolta...
Ca te transformi incet-incet intr-un robot care nu mai are sentimente sau care le-a pus bine intr-un "hiden file", ca nu cumva cineva sa-si dea seama ca ele au existat odata si ca pot fi oricand reactivate...
Cum inveti sa spui "multumesc" celor foarte putini care conteaza si care sunt acolo atunci cand ai mai mare nevoie?
Cum faci sa infrunti esecurile cu fruntea sus? Cum faci sa spui "asta e! merg mai departe"?. Si, mai ales, cum faci sa te crezi cu adevarat?

Ca sa vezi ce cresti la san...

luni, 17 noiembrie 2008



si ceva fara dublaj

Gusturi si faze

miercuri, 5 noiembrie 2008

Azi tigara a avut brusc gust de amintire si aroma de fumat pe ascuns, la "posta". Le-am simtit cand am trecut printr-un loc in care imi doream adesea sa cresc brusc. Azi mi-am dorit sa nu fi aflat ca nu e nicio afacere.

Superficial

marți, 28 octombrie 2008

Ma gandesc la ziua de maine doar ca sa ma dau mare ca am la ce sa ma gandesc. Sau ca gandesc. Cand pare ca ma gandesc la ziua de maine, sa stiti ca de fapt mintea imi zboara la ziua de 1 mai, la zilele de iulie, august sau, mai pe scurt, de Vama (bun nume pentru o luna care tine din mai pana in august-septembrie). De aia pentru mine iarna trece atat de greu. Pentru ca "maine"-le meu e departe... si pentru ca trebuie sa traiesc mereu "azi".

Miracolele de langa noi

miercuri, 15 octombrie 2008

"fericire-i cand puiul de om
vrea in brate si moare de somn"

Ai privit vreodata un bebelus cu atentie? I-ai urmarit evolutia? Ar trebui sa incerci... Este o sansa unica sa cresti din nou... Sa inveti din nou toate lucrurile esentiale... si, poate, sa crezi in miracolul vietii.

E fascinant sa vezi cum puiul de om descopera lumea, intai cu gurita, apoi cu manutele... Este ingrozitor de puternic sentimentul ca cineva chiar are nevoie de tine. Te simti important pentru bebele ala, care a venit pe lume ca un ghem de piele zbarcita si solzoasa si pe care il vezi luminandu-se la fata pe zi ce trece tot mai mult. Te responsabilizeaza atunci cand se agata cu manuta lui fragila de degetul tau si ai impresia ca stie ca nu trebuie sa-ti dea drumul, ca tu il poti calauzi... Incotro? Din pacate asta nu stie si nici macar tu, ca adult, nu ai habar... Puiul te strange de mana cu o incredere neconditionata... Apoi creste... dupa chipul si asemanarea oamenilor „maturi” din jurul lui... si iti da drumul. Se transforma in animal de prada.

Nu am copii, nu stiu daca voi avea vreodata, dar am crescut cativa... A fost mereu o experienta extraordinara... Probabil de-aia nu ma mai grabesc sa-i fac pe ai mei... Mi-au spus ai altora „mama”... si atunci am plans... si am fugit... de emotie sau poate de teama...

Nu ma consider suficient de buna sa fiu mama. Nu stiu daca as putea sa-i ofer copilului meu suficienta dragoste si nu stiu daca l-as putea invata sa fie om...

Iubesc mirosul de bebelus... Il iubesc mai ales atunci cand il simt pe pielea de om matur... L-ati simtit vreodata? Miroase ca dragostea aia care te lasa cu un zambet tamp pe fata, care te face sa te golesti de „toxine” ca rautatea, grijile, interesul, care te face sa mirosi a pur... Nu imi plac aromele dulci-artificiale, dar daca s-ar inventa un parfum cu miros de bebelus probabil ca mi-as lua unul, ca sa il adulmec din cand in cand.

Drum nou

luni, 22 septembrie 2008

Mereu mi-a fost frica de nou. Orice ar fi insemnat asta. Am preferat sa aleg totdeauna caile stiute, cele mai comode si mai sigure. Chiar daca vechiul durea sau devenise irespirabil. Macar nu riscam surprize neplacute, nu se putea intampla nimic neasteptat. Era totul ca o durere cu care te obisnuiesti si care la un moment dat incepe sa-ti placa, sa te faca sa simti ca ai ramane gol fara ea.

Acum m-am schimbat. Cat de cat. Nu stiu cum, nu stiu cand. Probabil fiecare dintre noi are un moment din asta de razvratire, cand isi baga picioarele in tot ce crede ca a construit pana la un punct si alege o cale noua doar de dragul de a schimba ceva. Si spera cu incapatanare ca o sa iasa ceva bun, desi toata lumea spune ca sansele sunt mici si riscurile uriase. Si ce? Daca stai cu bratele incrucisate si refuzi sa faci ceva, esti ca aia care viseaza sa castige la loto, dar nu au cumparat niciodata un bilet. Suna inept? Este. Pentru ca pana la urma este vorba de stabilirea prioritatilor.

Am spus intr-un post mai vechi ca demisionez din ce vreau eu si cand vreau eu. Am facut-o. La propriu. Si am ales un drum nou. Ce va fi, nu pot sti de pe acum. Am ales o cale nesigura. Profesional, pentru inceput. Restul mai vedem. Abia am facut primii pasi pe drumul asta al riscurilor asumate. Nu pot inca sa pasesc prea sigur pe el. Oricum, e bine. E o senzatie noua, simpatica si ciudata. Sunt ca un copil caruia toata lumea (aproape) ii spune ca nu are voie sau nu poate sa faca nu-stiu-ce si care tocmai de aia se incapataneaza sa demonstreze ca poate si ca a facut o alegere buna. Sau macar sa arate ca poate sa invete ceva chiar si dintr-un eventual esec. De aceea, multumesc cui m-a incurajat sa risc si celor (multi) care au incercat sa ma impiedice. Le multumesc in special acestora din urma, pentru ca nu au gasit argumentele solide, pe care eu sa nu le pot intoarce pe dos. Si pentru ca acelea pe care mi le-au furnizat au fost doar branciuri pe care mi le-au dat spre calea pe care eu ma pregateam sa pasesc. Doar demonstratii de necontestat ale faptului ca a alege noul nu poate fi mai rau decat sa ma complac in obisnuinta, sa ma inec in compromisuri si frustrari. Le promit tuturor ca imi va fi bine.

P.S. Pentru ca nu-mi place sa vorbesc prea mult despre ceea ce fac, puteti gasi detalii la rubrica "Sho pe el!". Daca ma cautati bine, ma veti gasi.

Ce vezi?

marți, 2 septembrie 2008


Simplu, nu? Poate-mi spui si mie...

Un fel de acasa

miercuri, 27 august 2008

... meduza, pietre, cort, guvide, impinge tava, nisip, alge, umbrela, zaduf, cafea, furnica, bere, rasarit, sare, luna, stea, pescarus, suberek, porumb fiert, randunica, epava, soare, vant, praf, castel ... fara pereti, mobila, prize... fara incuietori... fara lacate pe suflete...

Jurnal de bord

luni, 11 august 2008


Am revenit dupa o (prima) saptamana de concediu. Fara identitate, fara bani, doar cu hainele de pe mine si cu mult nisip in rucsac si pe alocuri. A fost (inca) o saptamana de Vama Veche, in care m-am simtit studenta: doar cu cortul si cu hainele, putinii bani pe care ii mai aveam la un moment dat mi i-au furat, cu tot cu acte si cu fardul negru (la dracu', macar pe ala daca mi-l lasau). Nu mi-au furat, insa, si buna dispozitie, atata cata era, am ras ca o gaina proasta de ce mi s-a intamplat si de cum am putut sa dorm ca valiza in gara, am trecut cu zambetul pe buze peste incident si, in ciuda tuturor, am ramas la mare. M-am bucurat de Folk You, am urat aglomeratia si frigul de noapte. Am vegetat, m-am prajit la soare, mi-am spalat creierii si nu imi pare rau ca m-am intors. Pentru prima oara. Dar deja incep sa sper ca ma mai duc o data anul asta. Visele nu le dau la nimeni...

***


Dupa o saptamana de Vama nu mi-a trecut inca euforia de dupa concertul Iron Maiden. Nici acum nu am cuvinte sa descriu cum a fost, cum m-am simtit, cum l-am trait. Si acum tot ceea ce pot exprima este un mare UAU!!!!! Uau pentru muzica, uau pentru trupa, uau pentru spectacol, uau pentru atmosfera. Daca nu as fi fost acolo si cineva mi-ar fi aratat apoi imagini, jur ca mi-as fi taiat venele. Asa... le las sa creasca, poate mai prind un concert al lor in viata asta. Imi pare rau doar ca nu pot face lumea sa inteleaga cum e sa traiesti asa ceva. Cu un simplu "uau" (ma rog, sute de uau-uri spuse in ultima saptamana) nu cred ca reusesc sa ilustrez totul. Spun doar atat: eu, o vesnica nemultumita, am fost absolut FERICITA dupa concertul ala; nu ma mai incata nici macar ideea ca peste cateva ore plecam in Vama. Mi se parea nimic pe langa senzatia aia comparabila cu un orgasm interminabil (exagerez? nu! doar incerc sa "arat" cam cum m-am simtit). UAU!!!!

In semn de protest...

joi, 31 iulie 2008

... fata de toti cei care considera ca e "cool" si "trendy" si "kinky" si oricum ar mai fi sa vorbesti romana si engleza "fifty-fifty" sau, mai rau, 1/4 la 3/4: promit sa ma chinui sa elimin din vocabularul meu cuvinte ca "fuck", "shit", "whatever" si "jeeeesus", singurele in limba lui Shakespeare pe care le folosesc in vorbirea curenta.

Nu sunteti nici cul, nici trendi, nici chinchi, nici smart, nici, miuzicali spiching, rock frate! Sunteti ca niste copii tampiti, care vor sa arate ei ce destepti sunt si sa le creasca lor "pipota" vazand cum altii in jurul lor s-ar putea complexa sau, eventual, uita crucis. Adica, hai, poate unor pustani le-as mai gasi o scuza in faptul ca vor sa se dea "rotunzi"... Dar cand vad "pretentiosi" care au impresia ca sunt trei clase peste tine doar pentru ca iti vorbesc intr-o limba "universal valabila"...

Sincer, va dispretuiesc la fel ca pe maghiarii care au pretentia sa vorbeasca numai ungureste si sa-i inteleaga lumea si sa li se adreseze la fel... de parca limba lor ar fi vreun dialect al limbii romane. Vreti sa vorbiti doar in engleza si va simtiti bine facand asta? Granitele s-au deschis fratilor, drum bun! As fi tare curioasa daca, odata ajunsi intr-o tara in care ati putea sa va simtiti in largul vostru pentru ca nu mai trebuie sa vorbiti jenanta limba romana, v-ati mai simti la fel de destepti ca atunci cand, cu un aer neam-prostesc de superioritate, imi vorbiti mie sau altora, romani, din pacate pentru voi, in engleza.

Pentru ultima oara, pe limba "voastra": FUCK OFF!

Later edit: A nu se intelege ca am probleme cu toti vorbitorii de limba engleza, ci doar cu cei care fac "fala" din asta. Si nici cu utilizatorii de neologisme sau cuvinte importate... Nu sunt un pui de Pruteanu, doar mi se pare o lipsa crunta de originalitate si personalitate sa te ascunzi dupa o limba straina in loc sa lasi gura sa ti se umple de sensul romanesc al cuvintelor, oricare ar fi ele.

Ma declar handicapata... oficial!

marți, 29 iulie 2008

M-a apucat dorul de cantari si mi s-a nazarit sa invat sa cant la chitara. Dupa doua saptamani de zdranganit Cantecul Gamei (il gasiti pe una din Cutiutele Muzicale... da, alea pentru copii, nu ranjiti), intro-urile de la One, Fade to Black si Nothing Else Matters, ma declar oficial handicapata si incapabila sa cant acorduri mai complexe. Eu totusi voi incerca in continuare, voi "zgaria" urechile vecinilor si intre timp poate se ofera cineva sa-mi rupa degetele de la mana stanga (unul de altul) ca sa fie mai flexibile. Daca reusesc, intr-un fel sau altul, ma voi lauda pe aici, cu siguranta.

Serată Metallică

sâmbătă, 26 iulie 2008


M-am uscat suficient de bine incat sa consemnez aici ca a fost METALLICA! Nu am de gand sa fac vreun comentariu jurnalistic pertinent (nu am chef de asa ceva) sau vreo analiza muzicala ca la carte (nu ma pricep).

A fost, deci, 23 iulie, stadionul Cotroceni, ploaie crunta, Metallica. Au deschis The Sword, o trupa infiintata, am citit, prin 2003, care m-a facut inca o data sa ma inteleg eu pe mine atunci cand prefer sa raman la batraneii rock-ului decat sa-mi incarc mintea cu nou. Instrumental au sunat bine (parerea mea), si ar fi fost bine sa nu aiba solist. Dar hai sa zicem ca sunt in crestere si ca mai au mamaliga de mancat pana sa ajunga "greuceni". Sau pana sa vina cineva la un concert doar pentru ei. Chiar glumea cineva pe langa mine: "cum ar fi sa fie unii care au venit doar ca sa vada The Sword si sa plece inainte de Metallica?".

Am zambit si am preferat sa astept Metallica. Mi-era putin frig, nu stiu daca de la ploaie sau de la emotie. Nu am fost la concertul din '99, asa ca am luat o piatra-n gura, ca cica asa se face prima data, si am clantanit-o pana am facut nisip. Si a inceput. Stiti cum fac copiii cand nu stiu cum sa-si arate bucuria? E, cam asa eram eu. Parca eram stana de piatra, statuie de metal. Nu reuseam sa reactionez si aveam impresia ca nu sunt incantata. Pana la urma am rupt de pe mine plasticul care ar fi trebuit sa ma mentina uscata si am lasat ploaia sa ma trezeasca din amorteala.

Zic unii ca Hetfield nu ar fi fost in forma de zile mari, ca Hammet si Trujillo si-ar fi batut putin joc de chitara si bass. Poate au dreptate, poate au mai vazut Metallica in concerte, dar pentru mine a fost suficient. Iar Lars... Eu, una, obisnuita sa stau cu ochii si urechile pe tobosari la concerte, am ramas "tablou" in repetate randuri. Cum, frate, sa dai in ele de parca ar urma sa-ti iasa sufletul si sa nu schitezi nicio grimasa din cauza efortului?!?

S-au cantat Creeping Death (1984), For Whom The Bell Tolls (1984), Ride The Lightning (1984), Harvester Of Sorrow (1988), Sanitarium (1986), Four Horsemen (1983), And Justice For All (1988), No Remorse (1983), Fade To Black (1984), Master of Puppets (1986), Whiplash (1983), Nothing Else Matters (1991), Sad But True (1991), One (1988), Enter Sandman (1991), pe bis s-a revenit cu Last Caress (1998), So What (1998), iar finalul a fost apoteotic cu Seek And Destroy (1983).

Mi-a parut foarte rau ca nu am fost si la concertul unde s-au cantat Unforgiven (potrivit Pro TV) si Kill'em All (?!?!???, potrivit Mediafax). Si ca n-am fost la concertul Depeche Mode, ca sa pot face si eu o comparatie ca in Romania Libera (de parca ar fi loc de asa ceva!!!).

Spectacolul de pe langa muzica a fost aproape absent. Nu ca as plange prea tare dupa asa ceva, e doar o remarca. In fond, nu asta conteaza la un concert Metallica. Oricum, genial show-ul pirotehnic care a facut intrarea in One.

Despre atmosfera din public nu pot sa scriu prea multe, pentru ca nu am vazut-o din afara, ca sa pot avea o parere generala. In preajma mea s-a cantat, s-a facut pogo, s-a dat din cap, eu am fost la un pas sa-l musc de gat pe unul la care, nu stiu cum (eram la limita dintre gazon A si gazon B), a ajuns o pana de chitara. Dar... soarta... colectia mea de "suveniruri" ramane formata dintr-un bat de tobe de la Tavi Pilan (Cargo).

De notat si ca intrarea/iesirea in/din stadion s-au desfasurat in conditii rezonabile. Sonorizarea, in "bucata" mea, a fost buna, nu am de ce sa ma plang, mai ales ca eram de-a dreptul inspaimantata de faptul ca stadionul Cotroceni nu pare a fi unul prea indicat pentru concerte, avand in vedere ca peluzele si tribuna I sunt construite din schele, printre care sunetul "fuge" ca dracii.

A fost, asadar, Metallica, iar acum Maiden bate la usa cu manuta imbatranitului Eddie. Ma astept la mult mai mult de la ei si sper sa nu fiu dezamagita.

Nonsens

duminică, 20 iulie 2008

E gol... totul in jur... fara sens... e praf... uscaciune... vine ploaia... totul va fi acoperit de noroi... Pierd... sau nici nu am avut... Ma inconjor cu vid... si ma umplu cu cantec... fug de cuvinte... nu mai vreau nici sa scriu... Plec de langa mine... si eu... spre undeva... nu iau nimic, sa n-am ce pierde...

Amintiri din copilarie

miercuri, 16 iulie 2008



Cei trei plus Mihai si inca unii -sunt sarac
Asculta mai multe audio Muzica »

luni, 14 iulie 2008

Miroase a nisip amestecat cu crema ... a sare amestecata cu briza ... a cort amestecat cu scoica ... a bere amestecata cu orizont ... a soare amestecat cu nori ... a motaiala pe plaja imediat dupa rasarit ... a suflet prins in mrejele algelor in timp ce pietrele ii zgarie invelisul din piele arsa ... a foc ...

Adulmec ... strang la piept amintirea si ma invelesc cu ea ... inspir adanc ... clocotesc ... nu mai incap in mine ... ma rostogolesc ca un val care, nătâng, se incapataneaza sa imbratiseze stanca ce-l asteapta la mal ... ma legan pe creasta lui ... adorm ... visez albastru ... si un vant turbat... il rog sa nu ma aduca inapoi ... nu inca ... vreau sa raman acolo ... hai cu mine ... sa ne amestecam printre guvizi si caluti de mare ... hai sa nu ne intoarcem la gri ... sau e prea tarziu?

Decizie unilaterala

sâmbătă, 12 iulie 2008

Aduc la cunostinta tuturor, pe aceasta cale, ca demisionez!

Incepand cu cand vreau eu! Si din ce vreau eu! Si fara preaviz!

Incep cu functia de adult (chipurile) responsabil! Pe care incerc sa nu o iau niciodata in serios. Tocmai de asta si pentru ca am obosit, anunt "conducerea" ca sunt incapabila sa ma mai gandesc la eterna zi de "maine". Nu mai fac fata programului incarcat de probleme gen orar prelungit la serviciu, datorii, factura la telefon, la cablu, la Internet, consum de apa, lumina si ce mai am prin casa (aerul si aerele din fericire sunt gratis) si de orice alte surse de stres a caror simpla enumerare ar starni o furtuna intr-un "glob".

Demisionez si aleg sa copilaresc in "nesimtire". Atat de mult cat voi putea. Cine are o problema cu asta sa se inscrie pe lista de asteptare. O voi citi cand voi hotari ca a venit ziua sa ma maturizez. Deocamdata imi iau "vacanta". O vacanta fara teme la matematica si lectura obligatorie. Voi aprofunda doar geografia (capitolul relief), fizica fluidelor (principiul lui Bachus: un lichid cufundat intr-un corp...) si ce s-o mai nimeri sa am chef. Ma voi plimba printr-un muzeu inventat de mine, in care opere de arta vor fi norii, care vor avea forme de "ce-vreau-eu", voi citi in stele la lumina lunii, ma voi da in leagan si voi asculta vantul. Traiesc pentru azi.

Si sa nu indrazneasca cineva sa ma trezeasca din vis!

Americanii-s de vinaaaa...

joi, 10 iulie 2008

4 iulie... dimineata... numar orele pana plec la mare... merg pe jos spre munca... poate asa trece timpul mai repede decat daca zac intr-un cazan de ratb... la eroilor cedez... iau autobuzul... n-am baterie la mp-tz... vreau sa ascult vama, sa simt ca sunt deja pe drum... ma multumesc cu radioul din 336... matinal... pe doua voci mi se spune ca e ziua americii... ba pe naiba... e ziua in care plec la mare... mi se darama gardul mie de america... cele doua voci, una masculina, una feminina, incep sa cerseasca drept de libera intrare in sua... mi se face greatza... vreau castile mele, care ma feresc de mizerii... lovitura de gratie cade ca un bolovan in mijlocul carului de nervi care am devenit: in difuzoare incepe sa rasune imnul sua... nici nu vreau sa stiu cum se numeste... nu-s vreo nationalista, dar parca de 1 Decembrie nu am auzit la niciun post privat de radio "Desteapta-te, romane!"... poate pentru ca, doamne fe', ne-ar putea veni mintea la cap... am putea sa indraznim sa nu mai fim milogi si "aplecati"... sictir!

Pete in soare

duminică, 29 iunie 2008

... ironii macabre... glume sinistre... stari periodice de negru... peste tot... cand soarele se pateaza tot mai mult si pare sa se stinga... cand nu mai stii ce e aia alb, cand nu intelegi stelele si vrei sa impachetezi cerul noaptea, ca ele sa nu te mai deruteze...

... cand senzatia de moarte (fizica sau nu) te inconjoara pretutindeni, cand pierzi tot mai des si tot mai mult... cand simti ca ti se pregateste ceva...

Ce faci?

Incerci sa te impaci cu ideea, iti spui ca viata e oricum doar un drum spre moarte, depinde numai de tine daca alegi sa-l savurezi sau sa infigi piciorul in "acceleratie". Probabil de-aia, vorba vorbei, ne nastem pe rand si murim pe sarite.

Sa mori nu este nimic, inspaimantator este sa nu traiesti... o spune un nene destept...

Cand realizezi asta, se face lumina... Te nasti (din nou), reinveti chipurile dragi, adulmeci ca si cum ar fi prima oara si astepti sa miroasa a dulce, a tei, a iarba, a ud, a vant, a... viata...

Baloane de sapun

joi, 26 iunie 2008

M-am jucat cu baloane de sapun! Si totul a parut dintr-o data atat de simplu. Zeci de sfere perfecte care se coloreaza in lumina... Zeci de bule perfecte ca niste vise... Care prind contur sub o simpla suflare... Daca asta ar fi de ajuns si in viata in care jocurile sunt doar pentru copii, am fi cu totii mai fericiti... Cu cat? Cu zeci, sute, catralioane de vise implinite, perfecte si colorate ca baloanele de sapun. Cu miliarde de secunde in care, ca "om mare", nu trebuie sa inapoiezi copilului de langa tine jucaria pe care il inveti sa o foloseasca... in care o pastrezi pentru copilul din tine.

Pacat ca si baloanele se sparg... Si ca atunci crestem!

Cu ce mai fac romanasii trafic...

marți, 24 iunie 2008

Dupa trafic de tigari, persoane, armament, flote, masini, biciclete, cafea, pixuri cu mina colorata sau aromata, guma de mestecat si alte gainarii, un nene, a carui identitate nu a fost dezvaluita (ce stirist suna asta... sic!), a gasit un nou "obiect" de contrabanda. Stirea e mai veche, dar acum am avut chef de ea (la naiba, stiri fac in fiecare zi, chiar daca nu din domeniu):

"Un roman a fost arestat pentru trafic de ovule in Creta. El exploata doua compatrioate pe care le-a dus in Grecia promitandu-le locuri de munca, dar acolo le-a obligat sa se prostitueze, in complicitate cu o alta romanca, in prezent cautata de politie. Ulterior, nemultumit de profitul obtinut, el s-a reorientat catre traficul cu ovule. Potrivit politiei, suspectul, in complicitate cu un medic de la o clinica privata, a supus-o pe una dintre femei, in varsta de 27 de ani, unui tratament pentru cresterea productiei de ovule, in vederea prelevarii si vanzarii acestora. Femeia a fost sechestrata intr-un apartament din Creta si a fost eliberata inainte de a suferi prima interventie chirurgicala, ce era prevazuta pentru data de 26 iunie".

Du-te....

vineri, 13 iunie 2008

Am promis ca n-o sa-i mai scriu lui Fat Frumos. Am reusit o buna bucata de vreme... sau poate doar mi-a placut sa cred ca am reusit... Oricum sunt mandra de mine ca am reusit sa-l infrunt! Sa-i spun sa plece... sa-i spun: "Cosanzeana ta a murit demult, cand TU ai ales sa te intorci din drum, desi in fata noastra se asternea un drum comun!"

Am incetat demult sa-i mai scriu... dar azi o fac pentru ultima data. Si ii spun doar:

"Du-te invartindu-te! Fara sa privesti inapoi! Nu mai am nevoie de basme! Doar de viata! Viata pe care tie ti-a fost frica sa mi-o oferi! Vrei sa fugim calare pe un cal inapriat? Eu azi prefer pamantul! Asa ca du-te, nu privi inapoi. Eu nu o mai fac pentru ca nu vreau sa ma mai doara! Am invatat sa pasesc pe pamant fara tine, chiar daca am lasat in urma jumatate din mine! Iti multumesc ca m-ai ajutat sa o fac! Acum du-te! Eu nu mai vreau sa bat pasul pe loc. Vreau sa dansez, sa cant, sa ma bucur din nou fara sa simt ca te tradez! Du-te, pana nu voi incepe sa te urasc! Nu incerca sa-mi ramai prieten! Cartea povestii noastre s-a inchis! Lasa-ma sa spun altcuiva «Vino!». Iti promit ca o sa incerc sa o fac! Pentru ca merit si eu povestea MEA!".

- the end -

Vama... doar Vama... pur si simplu

sâmbătă, 7 iunie 2008

A fost concert Vama... primul dupa un an jumate... ultima oara i-am vazut in Laptarie... cu multe piese Vama Veche si doua din noul repertoriu. Fotomodele si Cartita... Le-am ascultat din nou live la Arenele Romane... Am avut din nou un sentiment aparte... De data asta, dupa Cartita nu am mai ramas cu gustul ala amar, de parca sufletul meu ar fi inghitit bulgari de pamant in timp ce se lupta sa ajunga la mine. Am spus, pentru prima oara dupa ce am ascultat piesa (si cred ca au fost cateva sute de ori, mai ales in ultimele saptamani), "buna dimineata! acum m-am trezit!".

Au mai fost Nu Am Chef Azi (o doamne, dar ce chef aveam de fapt), Vara Asta, Fericire, Epilog (repertoriu vechi)... Suflet Normal, Undeva in Vama... Si am avut un dor de duca... as fi fugit atunci... Au fost toate piesele de pe albumul nou... A fost "cosy", chiar daca nu atat de intim ca intr-o seara in Laptarie... lume multa, chiar daca nu atat de multa cat m-as fi asteptat... Chirila a avut si zile mai bune (parerea mea), dar am dat vina pe posibilul trac de lansare... Oricum, a fost Vama... I-am asteptat... Sunt buni... Trupa Veche pentru mine nu exista si acum mi-e clar ca Tudor facea cel putin 85 la suta din ce a insemnat Vama Veche... Unii poate mi-ar raspunde "pentru ca era front-man"... Posibil, dar Balanescu face piese pentru Trupa Veche si nu-mi spun nimic... Poate gresesc, dar imi asum riscul asta...

Vama suna bine (pentru mine), are mesaj (cel putin pe intelesul meu) si ii astept intr-un nou concert intr-un loc care sa nu fie, totusi, Krystal sau Bamboo (acolo cred nu calc nici daca ar canta Bon Jovi).

Pana atunci raman Pe Sarma... Fug de Bed for Love care se transforma in "just a bed for two"... Nu ma simt ca in Fotomodele (ar fi si greu), dar voi munci ca sclavii pe plantatie fara sa imi faca cineva statuie, poster sau macar poza pentru "angajatul lunii"... Nu astept ca Dumnezeu sa apara la stiri... Imi traiesc viata de la 17 la infinit... astept sa ajung Undeva in Vama... sa-mi spal sufletul de noroi ca sa ajunga si el un Suflet Normal... iar lui Fat Frumos nu-i mai scriu demult... ba chiar am reusit sa-l ucid si sa-l ingrop (metaforic... nu va deveni un nou caz Elodia) si am scapat de el... Buna dimineata din nou!

Degajati zona

miercuri, 21 mai 2008

Capitala Romaniei are, potrivit unui studiu prezentat de Asociatia "Salvati Bucurestiul, 9.009 locuitori pe kilometrul patrat (fata de 3.905 la Berlin si 3.500 cat se zice ca ar fi limita superioara a confortului). WOW! Si ne mai miram de unde atata aglomeratie, de ce simtim adesea ca orasul se prabuseste peste noi. Pai unde, doamne iarta-ma!, sa incapem toti? Printre atatea cladiri care cresc de la zi la zi, printre altele care ar fi trebuit demolate demult, printre zecile de mii de masini.

Eu una m-as detasa undeva pe plaja, unde sa stau cu laptopul sub cap si sa injur "de mama focului" lipsa de acoperire sau lipsa semnalului la telefon... :D

Si totusi... am gasit un loc linistit in orasul asta... Asa mi s-a parut mie. O banca undeva pe la Unirii, unde singurele lucruri care m-au tulburat au fost motoarele ambalate la semafor, claxoanele razlete si gandurile mele pe fondul susurului fantanilor arteziene. Si metrourile care faceau banca sa duduie sub mine. Am "rezolvat" repede gandurile deranjante si am ascultat muzica. In casti!

Mi s-a parut incredibil si, la un moment dat, chiar suspect ca o persoana salbaticita, cum imi place sa ma alint, poate rezista mai bine de doua ore in plin centru al Bucurestiului, singura, facand nimic si doar asteptand. Si m-a nedumerit atunci pornirea mea de sfarsit de saptamana, cand pur si siplu am avut chef sa ma plimb prin parc. Mi-era dor (si, intre noi fie vorba, era "moca"). Maaaare greseala!!!!

In afara macilor si a unui acordeonist ambulant, in Cismigiu, si a aleilor cu trandafiri din Herastrau am gasit doar praf si neamuri proaste. Parinti care si-au scos copiii in parc ca sa-si demonstreze "veleitatile" de educatori (doar pe mine ma apuca toate alea cand vad un adult facand educatie copiiilor pe strada, tipand si altoindu-i?!?) si "spalati" din ale caror telefoane mobile razbatea un amestec cel putin salciu de (banuiesc) guta, sorinel nu-stiu-care, vijeliosu', palieru si cine o mai fi acum la moda printre manelisti (apropo de asta: cred ca pana si ei au orgoliul necesar sa-l respinga pe petrica americanu', personaj promovat - desi as vrea sa cred mai degraba ca ironizat - de postul Acasa TV pe la Povestiri de Noapte... nu va chinuiti sa-l cautati pe net... credeti-ma pe cuvant). Mi s-a pus, sincer, o mare pata neagra pe ochi. Si nu ma lovise nimic.

Bine, bine, fiecare cu gusturile lui muzicale. Dar nici eu nu bag nimanui pe gat ce ascult eu. N-am fost niciodata fan Michael Jackson, dar pentru cateva secunde m-am imaginat in rolul pustiului din clipul "Black & White". Si se facea ca am niste boxe maaaaari, ca am zis "Eat this!" si ca din ele a inceput brusc sa rasune... sa zicem... Be quick or be dead (Maiden) sau Seek and destroy (Metallica) sau... ati inteles ideea... Si toti baietii si fetele cu manele si-au luat zborul ca un card de ciori (nicio aluzie!) in mijlocul caruia tragi cu prastia. N-am vazut incotro s-au dus, ca intre timp luasem viteza si parasisem zona. Sper ca n-au ajuns pe plaja mea.

Buna dimineata! La pranz. Ce frumos am visat...

Eu sunt Vama Veche

marți, 6 mai 2008

In doua zile n-am reusit sa reasimilez Bucurestiul cu betoanele lui, cu noxele, cu oamenii care seamana tot mai mult cu niste robotei din pachete de tigari. Inca n-am invatat sa merg din nou pe asfalt, nu m-am reobisnuit sa nu vad cerul cand intorc capul la stanga si la dreapta, nu inteleg de ce cand ma uit in fata nu mai vad marea peste capetele oamenilor.

Si a fost Vama Veche. Locul ala in care anul trecut eram gata sa jur ca nu ma mai intorc pentru ca devenise mai pestrit decat un balci. Si totusi am fugit inapoi. Si desi de la an la an tinde sa se piarda tot mai mult din boemie, de data asta am promis ca o sa ma duc inapoi.

Pentru ca pana la urma totul este in mine. Si pana la urma secretul acolo este ca fiecare sa-si vada de treaba lui, sa nu se uite stanga-dreapta, sa nu spuna "ia uite-l si p-ala". Toti mergem in Vama pentru ca gasim o libertate pe care la oras nu ne-o permitem prea des, cel putin nu in forma pe care ne-o dorim. Si nu ma refer la libertate vestimentara, la liberul consum de alcool sau mai stiu eu ce aspect care intre betoane poate fi considerat teribilism sau proasta crestere.

A sta spanzurat 50 de saptamani pe an in niste haine care te strang, pentru ca alte doua sa te imbraci cu pielea pe dos in Vama nu se numeste eliberare (in sens total). A bea apa plata cu lamaie sau bere din pahare de vin in stiu eu ce locuri din oras pentru ca timp de cateva zile sa faci turnulete de pahare de plastic sau de sticle din care ai baut bere cu nisip nu se numeste ca esti "vamaiot". Nu atata timp cat dupa aia te intorci la ceea ce numesti acasa si imbraci din nou corsetul ala pe care il blestemi ca te lasa fara aer.

Nici eu nu sunt vreo "vamaioata" (cat de urat suna si arata), dar eu stiu ca ma comport aici la fel ca acolo. Cel putin asa imi place sa cred. Am descoperit tarziu Vama. M-am nascut prea tarziu. Atat de tarziu incat, vorbesc unii, s-ar putea s-o vad transformata in "prima statiune de lux de pe litoralul romanesc".

Si risc sa raman mereu cu intrebari fara raspuns cum ar fi "unde sunt drogatii din Vama Veche?", "unde sunt toate nenorocirile pe care unii le vad la teve si din cauza carora ma suna disperati sa vada daca mai traiesc?". Eu nu am vazut niciodata aspectele astea in Vama. Pentru ca nu m-au interesat, pentru ca nu am mers niciodata acolo special ca sa vad acest spectacol al ororilor. Nu-i neg existenta, pur si simplu nu ma intereseaza. E normal sa remarci schimbarile, e normal sa iti sara in ochi personajele atipice al caror loc ar fi mai degraba in Mamaia sau alta statiune "de lux". Dar nu trebuie sa lasi lucrurile astea sa schimbe ceva in tine.

Dupa aproape 4 zile de stat in Vama, mi-am spus ca voi merge acolo atata timp cat spiritul mi-o va permite. Pana cand voi ajunge sa ma plimb pe plaja ca intr-o gradina zoologica in care totul pute, imbracata cu pantaloni trei sferturi si bluzite mulate si sclipicioase, care sa-mi scoata in evidenta toate defectele, incaltata in pantofi cu toc si de piele intoarsa, pentru ca apoi sa zic "hai sa plecam de la tiganii astia" ("cugetarea" nu-mi apartine mie, ci unei individe pe care tocmai am descris-o).

Vama nu este locul in care mergem special sa ne punem in cap pentru ca apoi sa varsam ce am mancat in ultimele 2-3 zile pe unde apucam. Asta putem s-o facem in orice statiune. De fapt nici nu pot sa spun ce e locul asta. Stiu doar ca eu ma simt bine acolo si singurul lucru de care am nevoie este sa am langa mine oameni care stiu sa faca la fel.

Si acum gata cu filosofia. Ce am remarcat? La Rogojini se mananca mult mai prost si ceva mai scump. Din cascavalul pane a ramas doar coaja (si aia jumatate), carnea din ciorba de vacuta o poate manca doar eternul motan Mishu, singurul pentru care m-as mai duce acolo ca sa beau un Limo. Pe ruinele Bavariei din urma cu doi ani s-a ridicat Salsa. Soni inca nu a deschis. La Mitocanu servirea este in continuare execrabila si cei angajati pentru asta continua sa te priveasca de parca le-ai cere bani. Apa era mai calda acum decat vara trecuta (parerea degetelor mele care nu au mai inghetat).

Iar eu doar atat imi amintesc acum si abia astept sa ma duc inapoi si incep deja sa tin AMR-ul.

P.S. Titlul nu este o tulburare de personalitate. Inca mai stiu cum ma cheama. Dar cred ca atat timp cat eu ma voi considera Vama Veche si cat vor exista altii care sa gandeasca la fel, locul asta inca mai poate fi salvat. Doar asa. Nu cu fundatii care prin mediatizarea excesiva a "fenomenului" nu au facut decat sa atraga atentia asupra lui si sa-i provoace pe unii sa-l inabuse. Vama Veche suntem toti cei care vrem ca ea sa existe in continuare. Si chiar daca acolo se va instala luxul, ne putem pastra oaza facand ce am facut si pana acum. Si daca unora nu le convine, n-au decat sa-si impacheteze luxul pe care nu li l-a cerut nimeni, sa si-l indese pe unde pot si sa se duca unde e nevoie de ei.

Si-am plecat...

miercuri, 30 aprilie 2008

Ma gasiti aici



si aici

cautati-ma bine... ma intorc cu impresii, cu marea-n suflet si cu scoica meeeeaaaa

"Blestemul" pumnului in plex

marți, 22 aprilie 2008

Cand eram copila de clasa I, colegul meu de banca imi trantea aproape in fiecare dimineata cate un pumn in plex. Iar eu zgariam ca o pisica salbaticita. Asa ne "iubeam" noi.

Cand m-am facut putin mai mare plexul meu s-a mutat in gura (din fericire fara urmari pentru dantura). Si eu continuam sa scot ghearele care in vremuri de pace aratau ca si cum ar fi fost taiate cu grija si inofensive. In timp am invatat si eu sa lovesc, dar tocmai atunci, cand eram pregatita sa infrunt lumea, bataile au disparut.

In schimb pumnii in plex... senzatia aia cand ramai fara aer si simti ca tot stomacul ti se urca in gat impreuna cu plamanii si inima... Loviturile astea nu m-a invatat nimeni sa le incasez si nimeni nu mi-a spus ca vin sub diferite forme. Cel mai rau e atunci cand vin sub forma de cuvinte. Aruncate la intamplare, ca de o masina de mingi de tenis stricata, sau, mai rau, cu precizie, ca sagetile, fix in "inima" tintei. Iar eu am avut ghinionul sa intalnesc multi campioni la darts. Carora nu le tremura niciodata vocea atunci cand arunca vorbele.

Lovitura de pumn in timp nu mai doare, dar ecoul cuvintelor sapa mereu, tot mai adanc, racaie buba, face sangele sa tasneasca din nou si din nou. Iar cand incep sa ma obisnuiesc si sa iert, cand cuvintele auzite in gand de sute si sute de ori incep sa se goleasca de inteles, un nou "pumn" ma loveste in acelasi punct devenit tot mai sensibil in timp. De parca o singura lovitura n-are niciun haz... Si atunci mi-e greata. Si imi vine sa-mi scuip inima, plamanii, stomacul si sufletul. Si odata cu el sagetile otravite care l-au anesteziat si l-au facut sa uite ca mereu urmeaza acelasi lucru.

Trenule, masina mica

joi, 17 aprilie 2008

Nu ma pot invata sa nu-mi mai pun intrebari existentiale. Si, ca sa uit de ale mele, ma apuc, de dragul diversitatii, sa citesc o carte. Nimeresc mereu cate una care ma afunda si mai tare in nisipurile miscatoare ale propriilor mele "de ce"-uri. Si citesc cu "sete" sperand intr-un final (mai mult sa mai putin "happy") care sa-mi ofere raspunsuri si solutii pentru care eu am obosit sa ma lupt cu mine. Nicidecum noi probleme existentiale...

Ultimul vinovat: Octavian Paler, cu a lui "Viata pe un peron". Ce am invatat? Ca fiecare avem peronul nostru, mereu acelasi. Indiferent de numele garilor prin care trecem, noi le "amenajam" dupa propriul gust, in functie de trairi, amintiri, sperante si planuri. Le facem cat mai familiare si suportabile pe perioada in care asteptam TRENUL. Nu acceleratul, rapidul, sageata, Super Expressul sau Orient Expressul... doar TRENUL. Acela care ne duce unde vrem noi, in care nu exista nasi si supracontrol, in care, daca vrem, se fumeaza. Care merge cat de repede vrem, care opreste oriunde ni se nazare. In care putem controla totul, mai putin riscul de a deraia. Pericolul vine insa si din nevoia de a face alegeri. La peron trag numeroase trenuri iar dintr-o graba inexplicabila ne urcam adesea in cele gresite. Si ne abatem din drum sau ne trezim azvarliti pe peroane care nu ne apartin. Pe care incercam apoi sa punem stapanire doar pentru ca apoi sa le parasim convinsi ca de data asta ne-am urcat in trenul potrivit. Il asteptam mereu, prin diferite gari, intrebandu-ne daca va veni si daca il vom recunoaste. El vine. Inevitabil. Este doar o chestiune de timp. Numai ca la capatul liniei este doar o imensa gara cu nenumarate peroane, fiecare avand la un capat o cruce cu un nume si o lumanare.

Cu riscul (asumat) de a scrie un post imens, dar cu speranta ca cineva va avea rabdare sa-l citeasca (eu zic ca merita, mai ales ca nu am scris eu!), am selectat fragmente. Lectura placuta!

Decalog:
"Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te învinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.
...
A unsprezecea porunca (din Dante): Priveste si treci!"

"Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul. Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cantec are un sfarsit. Oricat ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cand ea e acoperita de tacere. Cand tacerea e mai puternica decat muzica (...) Un cantec imbatraneste in timpul cat il cantam. (...) Ceea ce conteaza e ca se apropie de sfarsit si de moarte. O moarte somptuoasa nu e mai putin moarte".

"Lumea e plina de masti de sticla. Te uiti si nu le vezi. Mangai fata unei femei si nu simti masca asta de sticla. Se imbratiseaza doi amanti si nu simt unul la celalalt masca de sticla. Se saruta si nu simt. Mama isi creste copilul si nu simte cum odata cu obrazul se largeste si masca de sticla".

"In acelasi timp, si la fel de obosit, stai la panda si te ascunzi; esti vanator si vanat; parca tu insuti ai pus candva capcane, le-ai mascat cu crengute si frunze, si ai uitat locurile, iar acum, la fiecare pas, poti cadea intr-una din ele, de aceea vrei sa ramai nemiscat, sa nu mai schitezi nici un gest, nici de atac, nici de aparare, cufundat in toropeala ca intr-o apa calduta si confuza..."

"Pustiul nu-l poate intelege decat cine l-a trait".

"Omul rade uneori ca sa-si dea curaj. Cand simte ca tacerea il strange de gat, rade cateodata prosteste. Asta il convinge ca nu e totul pierdut".

"Uneori a astepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca si de a sosi. Cata vreme astepti, totdeauna mai exista un tren care va veni sau va pleca. Chiar daca nu stii cat trebuie sa astepti. Peroanele sunt cu totul pustii numai cand le pustiim noi insine. (...) Uneori, e drept, omul oboseste asteptand. Si (...) cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat, soseste prea tarziu. E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obtinand-o prea tarziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuseste doar sa-l oboseasca si mai mult. Si renunta la ea cu o ultima mare tristete deoarece nu e simplu sa porti o batalie si, ajuns la capat, sa-ti dai seama ca asta a fost totul. Batalia. A existat candva un scop, dar de atata asteptare scopul a murit..."

"Viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte... un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren... esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra... altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar... altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren. (...) Asteptarea are valoare cata vreme astepti sa se intample ceva, cata vreme iti poti inchipui ca se va intampla ceva, chiar daca nu se va intampla nimic. (...) Poate ca totul depinde de noi, de calatori. Noi trebuie sa completam destinatiile pe care vrem sa le dam vietii noastre. Si poate ca nu exista "nicaieri". Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta sau nu pot sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine".

"Poate ca intre dragoste si lupta nu e nici o deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care uneori nu e nici un invingator, alteori nu e nici un invins. (...) Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat. Mai are timp, poate, doar sa regrete ca n-a iubit si n-a luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte".

"Lumea e plina de hieroglife. Ne uitam la o bucata de cer, la o pasare, ascultam un cuc cantand si nu ne trece prin cap ca toate acestea sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu le intelegem. Tot ce ne inconjoara e format din hieroglife. Ele exista si asteapta un Champollion care sa le dezlege. Dar oamenii nu prea au chef sa devina Champollion. Lor le e mult mai simplu sa spuna despre un nor ca e un nor si despre o cioara ca e o cioara. De ce sa se mai complice? La ce foloseste? Ca sa dezlegi hieroglife, trebuie sa renunti la o parte din viata. Si trebuie sa alegi. Iti traiesti viata sau o intelegi? Una din doua".

Definitii: colectia primavara-vara

luni, 14 aprilie 2008

Mahmur - 1) Care este buimac de betie sau de somn; in stare de indispozitie provocata de betie sau de nesomn. 2) pop. Care se afla intr-o stare de indispozitie sufleteasca; lipsit de buna dispozitie; posomorat; suparat

Astenie - Stare de oboseala intensa si prelungita, insotita de slabiciune fizica, de scaderea capacitaţii de lucru intelectual

Deprimare - depresie, mahnire, descurajare, dezolare, intristare.

Nu vreau sa sperii pe nimeni... sunt doar stari de sezon pe care le traiesc partial si pe care probabil multi le incearca.

Eu una, cand ma napadesc, imi vine sa ma ascund. De ele, de mine, de restul. Poate o s-o fac pana la urma. Si totul doar din cauza unui film tampit in care cineva intreaba pe altcineva "si dupa tine cine alearga?". Un dialog tampit poate naste adevarate furtuni in mintile slabe... Iar a mea a tinut regim...

Anul mortii (2)

marți, 8 aprilie 2008

Chiar incep sa cred ce scriam acum o luna: ca am intrat in anul mortii. M-am trezit ca m-am dus sa-mi fac analize, ca ma duc (culmea!) cu ele la medic ca sa-mi zica de ce sufar (nu la "mansarda", acolo n-am nevoie de diagnostic: creierasul meu e pur si simplu compromis), ca iau mai des medicamente cand ma doare cate ceva. M-am trezit gandindu-ma foarte serios la a-mi da/lua licenta dupa 2 ani de copilarit/delasare (asta poate pentru ca cineva m-a amenintat ca nu ma mai duce la mare la vara... mrrrr). M-am trezit ca-mi plac florile, pomii infloriti (acusica o sa miroasa peste tot a tei...), porumbeii, vrabiutele (mai lipseste sa incep sa studiez cu atentie paianjenii si gandacii... brrrrr) sau pestele din acvariul nepoata-mii. Dau atentie la detalii pe care pana nu demult le consideram "chestii ieftine" si inutile...

Oare imbatranesc urat sau pur si simplu incepe sa-mi pese?

It's JUST ME

sâmbătă, 5 aprilie 2008



Uitasem ca exista piesa asta... altii cred ca nici n-au auzit-o vreodata... uitasem versuri, uitasem albumul... si am (re)descoperit unul dintre cele mai frumoase lanturi de metafore pe care le-am auzit vreodata intr-o piesa...

"I remember how it used to be / I was you and you were me /
We were more than just the same / Now these shoes don't fit, my skin's too tight / When you want a kiss, I take a bite / Let your heart call up the cops, read me my rights" (Janie, dont't you take your love to town)... Tradus isi pierde intelesul... E ca si cum ai traduce Stratan in... germana.

METALLICA OFICIAL!!!!

joi, 3 aprilie 2008

23 iulie, pe Cotroceni!!!

Mi se pare super simpatic faptul ca pe site-ul oficial anuntul este facut in limba romana. Pe mine una m-a "gadilat" gestul... Asteptam detalii... si speram ca si mult asteptatul meu concert Bon Jovi va parcurge acelasi traseu ca al celor Metallica (zvon, anunt, infirmare, confirmare oficiala)... Oricum e clar ca nu va fi pe 22 iulie... :( Dar am o rabdare de fier...

De azi intr-o luna deja m-am intors de la mare

miercuri, 2 aprilie 2008

Masochism curat...

Dar totusi hai sa fiu optimista macar acum, ca am scapat nepacalita de ziua de ieri. Ca sa nu mai umplu iarasi randuri cu "dor de mare", zic doar atat: AMR 28 de zile si... o sa zac pe nisip si-o sa ma uit la cer si o sa descopar norisori in forma de pisici, elefanti, vulturi... si o sa strecor nisipul printre degete... si o sa ma simt BINE, o sa ma simt DEPARTE de tot ce imi seaca fiinta, APROAPE de cei mai dragi mie si de o sticla de BERE!

Cumpar timp. Ofer plata in rate si fara avans...

luni, 24 martie 2008

Cand au inflorit pomii? Si eu unde eram cand vantul i-a scuturat? Unde umblu in timp ce viata fuge pe langa mine mancand pamantul? De ce vreau sa opresc timpul in loc si in acelasi timp sa il fac sa treaca pocnind din degete si sa ma trezesc pe plaja, sa inspir marea si sa gust vantul? De ce ma vait ca m-am saturat de munca, dar nu am curaj sa imi iau un concediu prelungit, sa las totul in urma pentru o vreme si sa ma bucur de toate lucrurile pe care am ajuns sa cred ca am uitat sa le fac? Si sa cant piesa aia cu "ca la 20 de ani, fara griji si fara bani", care nu-mi prea place, dar imi da chef de copilarit... La 20 de ani... Nu aveam bani, singura grija era sa-i scot cu forta de la mama, ca de la munca nu ne dadeau salariile decat 1/4 odata la trei luni... Era greu, dar era frumos, ne era foame, dar stiam sa radem de viata... Acum as vrea sa mai am nonsalanta de atunci, as vrea sa stiu ca mai am puterea sa lupt si rabdarea sa astept ziua in care va fi mai bine.

Dar am obosit. Si tot ce mai vreau e timp. Si nimeni nu mi-l poate da...

Alo! De nenea Avram ati auzit? Poate ar trebui...

joi, 20 martie 2008

Revin la subiectul Bon Jovi la Bucuresti. Si eu. Zilele trecute a aparut si la noi o informatie aruncata pe un forum al fanilor, cum ca trupa si-ar extinde turneul european (primul post pe thread-ul respectiv dateaza din 26 februarie!!!). Autorul "arogantei" e un nene care sustine ca lucreaza la o companie din Grecia, specializata pe organizarea de astfel de evenimente. A publicat o lista cu date in care Bucurestiul apare in dreptul zilei de 22 iulie (e marti, as fi libera... sau poate chiar somera pana atunci :D). Buuuun.

Ce s-a intamplat? Informatia a fost preluata de aproape toata lumea (mai putin de colegele mele de la Life, care pentru ca nu era oficiala nu s-au obosit). Nimeni nu a verificat-o in schimb (cel putin nicaieri nu s-a lasat impresia asta; toti s-au multumit sa spuna ca nicio agentie din Romania nu a revendicat organizarea concertului). Pentru ca e greu! Pai cum pushca mea sa nu fie? In fond, e o trupa de necunoscuti. Acum pe bune, cine a auzit de Bon Jovi? Cine naiba le-a cumparat peste 100 de milioane de albume?!? Iar se aduc trupe de rahat in Romania, in timp ce "greucenii" ii incanta mereu pe altii.... Mrrrrrrrr....

Nu cred ca cineva isi poate imagina ce e acum la gura mea. Ar fi, insa, total indecent si absolut nefolositor sa ma apuc sa injur birjareste pe aici. In plus, nu as vrea sa imi jignesc in mod evident colegii de breasla. Oricum i-a jignit natura pe multi dintre ei...

Spun doar atat. Daca minunatii colegi din presa tot au preluat informatia de pe drycounty.com ar fi putut macar sa faca un efort sa parcurga toate posturile din thread-ul respectiv. Si ar fi gasit acolo un nume: Marcel Avram. Care zice-se ca ar fi sustinut o conferinta de presa la Sofia, in cadrul careia a anuntat ca Metallica si Kiss vor concerta in Bulgaria in 25 iulie, respectiv 16 mai. Dar si ca Bon Jovi va canta, de asemenea, la Sofia, data si locul urmand sa fie anuntate ulterior. E adevarat ca nu se aminteste nimic de Bucuresti in postul datat 27 februarie (!).

Iar ai nostri nu stiu, fratilor, daca e oficial. Pai poate ar fi trebuit sa dea cumva de nea' Avram asta (personaj controversat la un moment dat pe la noi, daca nu ma inseala memoria) si sa verifice informatia. Pentru ca e clar ca are legatura cu posibilul eveniment. A spus-o si intr-un interviu pentru publicatia Standart din Bulgaria.

Dar e greu sa muncesti, banuiesc. E mai simplu sa verifici zilnic site-ul trupei, sa dai F5 si sa astepti sa se adauge noile date din turneul european. Dar asta pot s-o fac si eu, ca simplu fan. Mai des chiar decat mananc. Si daca m-ati vedea ati crede ca mananc foarte, foarte des (ce-mi mai place sa ma iau la misto!).

Ma duc sa mai "sap" putin pe net. Poate mai gasesc vreo informatie. Ca in baza alor nostri...

P.S. Poate ma lamureste si pe mine cineva cu concertul Metallica de la noi. A aparut ca vor canta pe 26 iulie, pe urma s-a infirmat, pe site-ul lor nu apare niciun concert in Romania. Cineva mi-a zis chiar ca si-a luat bilet; banuiesc ca ori manca ceva urat mirositor, ori a fost prostit in stil barbar.

Ceva fara titlu

luni, 17 martie 2008

Ce faci cand nu ai nimic de spus? Cea mai inteligenta miscare ar fi sa taci. Dar de ce sa o faci? Cand poti sa spui nimicuri. Sa vorbesti taceri. Si sa pui lumea pe ganduri de parca ai fi spus ceva inteligent. Si sa smulgi aplauzele celor care nu inteleg nimic, dar care vor la randul lor sa para destepti. Minti sclipitoare care pricep subtilitatile de dincolo de neinteles.

Asa-i ca nu spun nimic? Mai bine tac. Mie chiar imi place tacerea. E lectia pe care o stiu cel mai bine in viata, chiar daca e si singura care nu-mi place. Poate de aia am si invatat-o atat de bine incat nu mai pot sa spun tot ce as vrea. Cum ar fi... Shhhhhhhhh...

La multi ani mie!

miercuri, 12 martie 2008

Ce as putea sa-mi urez de ziua mea? Sa ma tina nervii si ficatul (prietenii stiu de ce), sa ma tina mainile si mintea ca sa pot lucra in continuare in domeniul care imi place, sa am rabdare sa astept sa-mi treaca pornirea de a renunta la el (domeniul), sa fiu mai buna cu mama, care in urma cu 25 de ani mi-a dat viata, cu tata, care acum 25 de ani si circa 9 luni a participat la conceperea mea.

Ce-mi doresc de ziua mea? Tot ce merit si as putea primi. Nu-s pretentioasa. Ca bonus as vrea niste suplimente alimentare anti-prostie, anti-"imi-pasa-prea-mult-de-unii-si-nu-primesc-nimic-in-schimb", anti-"iubesc-mereu-pe-cine-nu-trebuie" si o pernuta anti-suturi-in-fund care nu numai ca nu ma fac sa merg inainte, dar imi fac si niste vanatai urate.

Ce-mi place de ziua mea? Faptul ca primesc zi libera.

Ce ma sperie de ziua mea? Ca poate o sa-mi dau seama ca au uitat de mine persoane la care nu m-as fi asteptat sa o faca. Si ca m-as putea trezi cu un telefon de la cineva care nu as vrea sa isi aduca aminte de mine si sa imi aduca aminte de noi.

Anul mortii

vineri, 7 martie 2008

Cred ca am intrat in anul mortii! Universul prea se concentreaza in ultima vreme pe a-mi indeplini mie vise pe care nu credeam sa apuc sa le ating.

Se aude din ce in ce mai tare vuietul unui concert Bon Jovi la Bucuresti. Mai asteptam doar confirmarea datei si a locului. Iron Maiden e deja confirmat si am bilete. Zboooorrrr!

Anul trecut a fost Alice Cooper! Da, "terminatul" ala pe care eu am deschis ochii. Aveam cu frate-miu un poster format A3, care pe o parte il avea pe Alice, iar pe partea cealalta avea AC/DC. Il tineam agatat pe perete, o saptamana pe o fata, o saptamana pe cealalta. Urmatorul poster a fost unul "gigant" cu Maiden pe o parte, cu Bon Jovi pe cealalta. Ai mei nu ne-au mai lasat sa-l atarnam pe perete. Le am si acum intr-o mapa cu poze, fotografii, articole, reviste, caiete de cantece si alte amintiri dragi. S-au "ridat" de cat l-am desfacut si imapturit de-a lungul anilor, visand cu ochii deschisi la ziua in care voi putea si eu sa vad macar un concert al lor.

Tehnologia a avansat, s-a inventat "priateria" si ODC-ul si in ultima vreme am stat nopti intregi cu ochii in calculator "balind" la concerte si visand la ziua in care voi putea fi si eu "acolo".

Cum spuneam, anul trecut a fost Alice Cooper! Anul asta va fi Maiden (a mai fost, dar eram prea mica si prea intristata de plecarea lui Dickinson din trupa) si, foarte probabil, Bon Jovi! Vor mai fi Whitesnake, si Def Leppard, si Judas Priest! Cu Metallica inca nu inteleg ce se intampla... Era sa uit de Lenny Kravitz, dar probabil ca o sa renunt pentru ca sper ca atunci sa fiu la mare... Nu stiu la cate voi reusi sa merg. La Maiden sigur, la Judas sigur, la Bon Jovi... hmmm... cred ca o sa dorm doua zile inainte si alte doua dupa in locul unde va fi concertul.

Probabil va trebui sa fac un credit sa pot merge sa-i vad pe toti (si eu cica vreau sa-mi dau si licenta anul asta... cred ca va ramane un banc bun...). Probabil voi fi somata cu concedierea sau voi ameninta cu demisia pentru ca probabil nimeni nu o sa ma suporte cu atatea concerte... Vom vedea... mai e mult pana la vara. Sper totusi ca, daca o fi anul mortii, sa apuc sa-mi vad visele cu ochii. Si daca le voi supravietui... Petrecerea continua.

Ce tara frumoasa avem! Mare pacat ca e locuita...

miercuri, 5 martie 2008

A fost 4 martie (era sa scriu "mai"... ptiu, drace, ar fi insemnat ca am ratat marea). As fi putut scrie despre tragedia care a cutremurat Romania in urma cu 31 de ani, dar stiu prea putine despre ea. Doar povesti auzite din an in an... In '77 nici nu eram in program. Stiu doar ca multi au murit atunci, ca frate-meu, care era in burta la mama de vreo 8 luni, n-a miscat pana a doua zi dimineata la 5 si ca ai mei, care stateau la parter, ca si acum, au imbracat multi vecini fugiti din casa asa cum i-a prins marea zgaltaiala...

A fost 4 martie, 21 de grade, vant destul de puternic... Dar nici despre vreme nu vreau sa vorbesc; ii las pe Romica, Busu si altii mai mult sau mai putin specialisti sa o faca.

Eu doar m-am bucurat de soare si am decis sa-mi scot nasul virusat la aer. O prietena veche plecata demult spre alte zari mi-a tinut companie in ultima ei zi de vacanta pe plaiurile mioritice. O cafea, o terasa (singura deschisa in bucatica mea de Dr. Taberei). Pranz, dar destul de liniste. O ceata de dulai pasnici care pazesc ruinele cinematografului Favorit. Unul bea apa din fantana ce se doreste a fi arteziana din mijlocul terasei; altul mai mititel o lipaie de pe jos.

Discutie despre prieteni vechi, despre peripetii din adolescenta presarata cu multe meciuri, cu petreceri pe bloc, cu fumat "la posta", cu fugit noaptea din casa pe geam, cu dat noaptea in leaganele care ne-au ramas din ce in ce mai mici odata cu trecerea anilor. Nostalgie placuta, urmata de lovirea brusca de realitatea care ne arata ca anii au trecut peste noi iremediabil, ca prioritatile si gandirea ni s-au schimbat intr-un mod mult prea firesc.

Ea, plecata de 5 ani in Spania, este inca revoltata de faptul ca, in schimb, in tara nu s-au schimbat prea multe. Ma admira ca dintre toti care eram o data in gasca as fi cea mai realizata. Zambesc derutata; nu stiu daca sa ma bucur, sa ma simt magulita sau sa ma intristez ca am obtinut o oarecare realizare cu un pret pe care numai eu stiu ca l-am platit. Alung gandul. Ea imi spune ca totusi Romania e frumoasa cand ai bani (a nu se intelege vreo avere) si nu trebuie sa-i muncesti aici. Nu o contrazic, dar nici nu-mi permit sa visez prea mult la asa ceva.

Telefonul ne intrerupe dialogul. Vorbesc putin, timp in care linistea nefireasca pentru ora pranzului e sparta de niste tipete, injuraturi, blesteme, juraminte pe mormite, copii, neamuri si alte acareturi. Eu imi vad de convorbire. Nu sunt neaparat surprinsa. Stiu cam ce gen de oameni frecventeaza localul si in mod normal nu as fi mers acolo. Prietena, in schimb, este ingrozita si imi striga sa plecam ca "aia se taie". Am intors privirea si ii spuneam celui de la telefon unde sunt si ce se intampla pentru ca deja il alarmasera tipetele. Am fost tentata o clipa sa plec, cum spunea ea, dar cred ca nu era tocmai indicat. Probabil atentia scandalagiilor s-ar fi indreptat urgent asupra noastra si, sincer, nu e tocmai visul meu sa sfarsesc cu gatul taiat de un card de ciori pentru 3,5 lei sau cat costa o cafea.

Am privit stupefiata scena, am ascultat scarbita replicile din registrul precizat mai sus, amenintarile cu nu-stiu-cine din Ferentari si incercam sa fiu atenta pentru a reactiona cat mai rapid in cazul in care vreun scaun ar fi zburat in geamul care ma despartea de "front". Am avut o clipa naivitatea sa cred ca, simtindu-se priviti, indivizii cei fiorosi, burtosi si plini de lanturi de haur ar fi putut avea bunul simt sa mute, macar, scena in alta parte... Neeaaaaahhh!!!! Au continuat recitalul mai abitir in momentul in care au vazut ca au si public.

Din fericire spectacolul s-a sfarsit fara urmari imediate. Poate doar pentru psihicul meu. Mi-am depasit de ceva vreme pornirile rasiste, xenofobe si altele de gen. Dar nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vorba aia din titlu cu "Romania e o tara frumoasa! Pacat ca e locuita".

Am restrans-o la cartierul meu si m-am speriat. Nu mi-a fost niciodata teama sa merg pe strazile lui, indiferent de ora. L-am privit mereu ca pe un spatiu in care "raul, ramul" si cainii comunitari imi sunt prieteni de suflet. Si mi-a parut rau ca pana acum poate am fost inconstienta sau am stat prea mult la serviciu si nu am avut timp sa-mi dau seama ca totul s-a schimbat. Si am injurat in gand tiganii de genul astora, asa cum o fac toti care dau vina pe ei pentru cum e vazuta Romania in lume, pentru imaginea pe care ei au creat-o si care a ajuns sa o umbreasca pe cea creata de mari artisti si sportivi de-a lungul timpului. Pe urma mi-a parut rau ca am generalizat, dar nu as putea spune ca eram tocmai sincera. Daca gresesc, sa-mi fie cu iertare, dar si toleranta mea are anumite limite.

Am trecut peste incident spunand un banc trist: "Dumnezeu a facut o tara perfecta, cu munti, ape, mari, dealuri, campii manoase, zacaminte si resurse naturale ca nicaieri si i-a harazit sa se numeasca Romania. Sfantul Petru, temandu-se ca Dumnezeu exagereaza, intreaba: «Dar de ce atat de multe?» Dumnezeu a stat o clipa, s-a uitat la Sf. Petru si a raspuns sec: «Linisteste-te! Sa vezi ce locuitori ii dau!"...

Nu-i nimeni acasa!

joi, 21 februarie 2008

Zilele astea m-am hotarat sa ma inchid in casa si sa-mi plang de mila. Nu stiu de ce. Pur si simplu asa. Motive... as umple pagini cu ele... Rezumatul ar fi ca doar la mine pot sa ma vait si ca doar eu pot incerca sa ma consolez. Pe altii nu vreau sa-i mai plictisesc si nici sa-i fac sa-mi acorde atentie doar din complezenta.

Chiar, oare de ce cautam alinare la oameni care oricum ne spun ce vrem sa auzim in timp ce se gandesc la propriile lor probleme? De ce nu suntem niciodata in stare sa gasim raspunsul in noi sau daca il gasim nu-l acceptam ca fiind corect? Daca cineva totusi a reusit sa faca asta, sa-mi spuna reteta si mie. Poate atunci o sa-mi fie de ajuns o "sedinta" in oglinda si cand ma intorc cu spatele n-o sa-mi mai fac semne obscene si n-o sa ma mai fac singura idioata...

Prostii... reteta e in mine. Probabil inca nu am puterea sa o accept.

Pe mine cine ma iubeste azi?

joi, 14 februarie 2008

E Valentine’s Day (e cineva surprins?). Si fac o marturisire. Si eu iubesc (woooow! liniste in sala). De obicei prea mult. Si pe prea multi (obiceiuri proaste...)

Dar azi nu. Azi, cand toata lumea e indragostita, eu iau o pauza. Pentru ca maine voi putea sa iubesc mai mult decat ieri, fara sa am nevoie de un motiv special.

Imi place la nebunie sa fiu un Scrooge al Valentine’s Day-ului. Pentru ca nu inteleg „sarbatoarea” asta. Nu inteleg de ce azi ar trebui sa iubim mai mult decat in alte zile, sa fim mai pupaciosi ca in alte zile, sa avem ochii mai sticlosi ca de obicei atunci cand ne intalnim cu ei/ele.

Nu inteleg de ce am importat ziua asta. De ce cred unii ca e nevoie de o zi anume ca sa spui si sa arati ca iubesti o persoana. De ce e ziua asta mai speciala decat oricare alta petrecuta alaturi de iubit/iubita. De ce unii permit ca iubirea lor sa fie transformata in afacere de sezon.

Dincolo de faptul ca e un mare kitsch, pentru unii mai e si o corvoada. Alearga disperati, pana le iese limba de un cot, dupa cadouri ca sa nu se supere iubitelul/iubitica. Se chinuie sa gaseasca ceva cat mai original si care fereasca al de sus sa semene cu ce au luat anul trecut. Problema financiara nu mai are rost sa o aduc in discutie, pentru ca toata lumea e dupa sarbatori in februarie, nu numai eu.

Si nu, nu urmeaza o pledoarie in favoarea zilei de Dragobete. O fi eu uneori nationalista, dar pana la urma e tot un drac.

In alti ani in ziua asta nici nu ieseam din casa. Si nu pentru ca strugurii ar fi fost acri. Imi provocau o greata sincera stupizenia din jurul meu, ranjetele si chiraielile de satisfactie mai mult sau mai putin reala ale „valentinilor” si „valentinelor”. Acum doar ma amuza. Intr-un fel trist.

Iau, deci, o pauza binemeritata si azi ma iubesc doar pe mine.

Un zvon care mi-a adus primavara

miercuri, 13 februarie 2008

Cel putin azi nu mai conteaza vremea mohorata, tristetile, nervii legati de munca, de faptul ca e iarna, ca mai sunt 2 luni si ceva de munca silnica pana la prima escapada la mare, ca am golit cardul si portofelul, ca descopar falsi prieteni, ca X n-are timp de mine, ca ma haituieste Y, ca toate imi ies pe dos, ca mai am o luna fara o zi si imbatranesc cu inca un an, ca... (la naiba, daca tot nu mai conteaza, de ce le enumar?).

In sapaturile pe net am gasit un zvon, nu stiu cat de fondat, care mi-a adus un ranjet orgasmic pe fata. E aici: http://catalink-mediablog.blogspot.com/2008/01/bon-jovi-vin-la-bucureti.html

Nu e verificat din 3 surse, dar... Azi sper. Punct. Chiar daca maine o iau de la capat.

Later edit (data stelara 14 feb. 2008, putin dupa miezul noptii): Acum e verificat din 2 surse: E ceva, dar nu e sigur. Oricum, e mai mult decat a fost vreodata. A 3-a sursa sper sa-mi si confirme. Ce putin imi trebuie sa fiu aproape fericita!!! Unii i-ar zice superficialitate. Eu ii zic doar bucurie de copil mare.

Ai bilet?(!?)

duminică, 10 februarie 2008

Cu castile adanc infipte in urechi purced aproape zilnic spre scarbiciu. E felul meu de a ma "apara" de lumea inconjuratoare si, poate, de propriile ganduri. E reconfortant sa incerci sa ai o discutie cu tine si sa poti sa o amani mereu pentru "dupa piesa asta". Si sa poti prelungi asta pana cand oricum te iei cu altele si nu mai ai timp de "sedinte" inutile. E chiar sanatos, in conditiile in care eu, una, sunt mai mereu certata cu constiinta mea si incerc sa evit pe cat posibil "discutiile" in contradictoriu cu ea. Nu de alta, dar nu stiu cum se face ca mai mereu ma aleg cu ochii vineti.

Aproape niciodata nu reusesc sa plec la timp din casa, mai mereu sunt ca la suta de metri garduri. Cand ies pe usa ma chinui cu maini tremurande sa descurc firul de la casti. Tremurande pentru ca nu (mai) suport zumzetul din jurul meu, care ma izbeste de cate ori ies din bloc. (Asa-i ca v-ati grabit sa va dati cu presupusul in privinta tremuratului?) Desi-s grabita, si-s grabita, ca iar ajung tarziu, odata ce aud muzica ma potolesc. Ma duc cuminte in statia de autobuz si astept. Fara agitatia de alta data, cand toate mijloacele de transport treceau Dunarea in ambele sensuri de cateva zeci de ori. Fara sa ma mai gandesc ca mai bine as lua un taxi (nu ca mi-as permite luxul zilele astea). Imi canta muzica si, vorba cantecului, "nu-mi pasa deee nimiiiic, deee niiimiiiic, sunt fericit, nu-mi pasa deee niiimiiiic".

In drumul spre munca trec invariabil pe la Kogalniceanu, "izvor" nesecat de controlori RATB. Stiti voi... nenea aia si tanti alea care daca te prind fara bilet simt nevoia sa faca si putina educatie civica sa "alunece" amenda/spaga mai usor. Adesea simt nevoia sa le ofer o clipa de bucurie: incep si ma caut febril in geanta, in buzunare, in minte si cand observ licarirea din ochii lor ranjesc si eu si scot abonamentul. Da, recunosc, am abonament. Pe toate liniile. S-au dus vremurile in care cheltuiam banii de abonament pe tigarile si berea indispensabile statului in parc cu gasca de cantaciosi din liceu...

De fiecare data cand vad "ulii" ca se urca in autobuz fac un exercitiu rapid. Ma uit in jurul meu si dau pariuri cu constiinta mea (da, aia cu care-s certata) pe cine or sa ia intai in vizor. Invariabil se indreapta catre "elementele" cu plete, creasta sau alte acareturi de gen. Iar eu castig pariul! Probabil "specimenele" astea sunt considerate prada sigura...

Experiment pe propria piele.

Situatia unu: Aspect cat de cat "finut", privire cuminte, muzica in surdina in casti (m-am urat sincer in momentul in care am ales sa ma sacrific!). Controlorii in pasi de dans: "Ai bilet?" "Ba nu, ba da, ba nu, ba da" (dupa caz). La mine nici ca s-au uitat.

Situatia doi: Machiaj agresiv, ragete, tobe si chitari razbateau dinspre urechile mele spre pasagerii cu care coabitam in acelasi "cazan". Statia Kogalniceanu. Oamenii cu geci albastre pun piciorul in scara. Ma iau la tinta. De obicei se imprastie care incotro. Se apropie "subtil", ma inconjoara, fluturand legitimatiile. Ma uit tamp, in gol. Nu-i vad, de auzit nici atat. Intr-un final catadicsesc sa caut. Evident, nu gasesc. Ei se aseaza in pozitie de tragere. "Cred ca l-am uitat", zic. "Pai de ce?", ma intreaba. Altul graieste: "De ce nu ti-ai luat bilet? Sigur nu minti?". Nu ma abtin si raspund respectuos: "Dar in ce calitate intrebati?". Raspunsul: legitimatia de controlor fluturata din nou prin fata ochilor. Ahhh, la naiba, si eu care credeam ca m-am intors in timp si am ajuns la scoala: "Si atunci de ce incercati sa faceti educatie in loc sa dati amenzi? E in fisa postului?". Evident, am gasit abonamentul ratacit, dar mi-a facut o deosebita placere moaca derutata a individului. Si deznadejdea lui din momentul vederii cardului de calatorie (oare in viitor o sa putem deschide si linie de credit pe el?).

Concluzie1: Cand n-o sa am bani de abonament sau de bilet o sa ma imbrac frumos, cuminte, o sa renunt la tricourile cu morti-n carca si pot sa fac blatul cat ma tine portofelul gol. Cu riscul sa fiu facuta KO de constiinta care nu s-ar mai simti bine in pielea mea.

Concluzie2: Nu-i degeaba vorba aia cu "nu conteaza cat de lung am parul".

Sau e? Si de aici... dilema: cum se face ca toti boschetarii si cantaretii de „mamelor din lumea-ntreaga” se plimba in voie, moca, fara ca vreun controlor zelos sa-i intrebe de sanatate? Asta in timp ce orice personaj iesit mai mult sau mai putin din "tipare" e scuturat bine la cea mai mica ocazie...


Un fel de arta

joi, 7 februarie 2008

video
video

Desene pe asfalt

luni, 4 februarie 2008

Bem un cico?


uite focaaa


Oglinda, oglinjoara...


Baldabac


Cel mai eficient spray de muste...


My heeeroooo...

Asa se pleaca de la munca

video

Asa se vine la munca


video

(sau ce face uichendul din pinguin? urs polar...)

Munca te poate rupe-n doua

vineri, 1 februarie 2008

e'te dovada

video

Asa ca nu mai exagerati!

Vezi daca nu esti cuminte? Ti-a adus Mosu' o "nuielusa"

joi, 31 ianuarie 2008

video

Democratie... american (day)dream!

video

Retorice

sâmbătă, 26 ianuarie 2008

De ce ma „iubesti” doar cand si cum vrei tu? De ce cand tu ma vrei eu nu te suport? De ce cand ma indupleci faci rapid un pas inapoi si o rupi la fuga? De ce am impresia ca intre noi e un camp de lupta pe care il va cuceri cine are nervii mai tari? De ce imi promit mereu ca nu o sa mai capitulez? De ce, totusi, o fac de fiecare data, dar niciodata definitiv?

De ce m-ai invatat sa am regrete cand tocmai de ele m-am ferit mereu in viata? De ce uneori regret ca te cunosc? De ce alteori ma intreb cine esti de fapt, cand si cum ti-am dat voie sa intri in viata mea si sa-mi zdruncini universul?

De ce gasesc mereu puterea sa te iert atunci cand te comporti ca si cum nimic nu s-a intamplat? De ce mereu sfarsesc spunandu-mi ca eu sunt aia nebuna? De ce ma provoci sa incerc sa-ti anticipez fiecare miscare de parca totul ar fi o nenorocita de partida de sah? De ce dispari din peisaj si cand ma obisnuiesc cu lipsa ta apari ca de nicaieri, la brat cu inocenta ta sadica? De ce ma mai bucur in loc sa fug mancand pamantul? De ce uit ca stiu ce urmeaza? De ce inca mi-e frica sa te pierd de tot?

De ce daca intrebarile mele ar fi linii care sa-ti deseneze chipul tu nu ai recunoaste ca „ala” esti tu?

Ma doare-n pix!

joi, 24 ianuarie 2008

Viata politica si sociala din Romania zilelor noastre ma lasa rece. Nu voi mai vota niciodata nici la locale, nici la generale. Chiar nu ma intereseaza catusi de putin unde vor ajunge lucrurile. Probabil ca se va continua asa mult timp de acum incolo. Nici copiii mei nenascuti inca nu cred ca vor apuca sa vada „schimbarea” care ni se promite mereu, fie ca e, fie ca nu e campanie electorala.

Am incetat sa ma mai uit la stiri si sa mai citesc ziare pentru ca m-am saturat sa vad „senzational” creat din nimic, nenumarate cazuri sociale emotionante, e drept, dar prezentate de multe ori abuziv, incalcandu-se dreptul la intimitate si suferinta al oamenilor. M-am saturat de „ralfii” si „elodiile” pe care mama le urmareste cu stoicism la OTV. M-am saturat sa tot aud de coruptia de la varf si sa vad... nimic! Raman fidela stirilor sportive, dar nu pentru ca as putea afla ceva interesant ci pentru ca eu cu asta ma ocup. E un domeniu la fel de putred ca toate celelalte, dar macar ma pasioneaza. M-a pasionat competitia si in timp am invatat sa asimilez si „gunoiul” care se aduna pe marginea „terenului”. Nevoia te invata, cum se spune...

Mi-am propus sa ma intereseze numai de mine si de viata mea de zi cu zi, care pana la urma nu depinde in niciun fel de tot ce e „demn” de stiri.

Multi mi-au zis: „daca nu votezi, atunci sa nu te mai plangi ca e asa si pe dincolo”. Dar eu nu ma plang, dragilor. Sunt doar vesnic nemultumita; indiferent de regim, de presedinte, de guvern, de convingeri si doctrine politice... Si nici n-as avea vreo sansa sa mi se schimbe „dispozitia” pentru ca pana la urma niciunul dintre aia care sunt pusi „sus” nu sunt acolo ca sa ne multumeasca pe noi. Se spune asa doar ca sa dea bine. De fapt ei sunt acolo pentru ca asa e „normal” intr-un stat. Nu degeaba se spune ca e bine sa lucrezi „la stat”. Acolo se STA bine si pe bani multi, ca doar nu degeaba se platesc impozite si se dau spagi. E o opinie personala, dar de aia e aici, pe blog. Am dreptul la ea.

Stiu ca se vorbeste mereu despre responsabilitatile si bla-bla-urile pe care le implica un „job” la varf. Stiu si ca eu nu sunt mai buna decat oricare dintre ei. Si cei care se bat cu caramida in piept ca ei ar face si ar drege daca ar fi acolo sunt niste mari ipocriti. Aratati-mi mie romanul care daca s-ar vedea ajuns in varf nu s-ar gandi mai intai la burta lui si a apropiatilor (asta in cazul in care nu avem de a face cu vreun egoist). De fapt nu va obositi, pentru ca sigur i-as gasi nod in papura.

De aia ma doare in pix! De fapt in taste, ca pixul il folosesc mai rar. Marturisesc si ca sunt constienta ca nu e o atitudine sanatoasa si ca poate si din cauza celor care gandesc ca mine lucrurile intarzie sa se schimbe. Dar eu tot refuz sa ma mai doara si in alta parte, pentru ca oricum nu mi-ar folosi la nimic.

Ceva banal... Mi-e dor de mare!

duminică, 20 ianuarie 2008


Mi-e dor de mare... RRRRRAU! Banal... Dar prefer dorul asta decat dorul de oameni. Marea va fi mereu acolo, oricand voi gasi timp pentru ea... asta imi spun de fiecare data cand plec, ca ma va astepta si la anu'... Ca ma va primi la ea indiferent ce voi fi facut cat am stat departe....

Mi-e dor de senzatia pe care o traiesc de fiecare data cand ma intorc la ea, de prima tranta pe nisip, de prima scoica pe care o simt in talpa, de lacrima care imi curge mereu pe obraz de fiecare data cand spun "mi-a fost dor de tine"... Mi-e dor sa intind bratele de parca as putea-o cuprinde toata, toata... De prima balaceala...

Mi-e dor sa ascult vantul, sa gust briza, sa stau pe nisipul ud si sa ma las scaldata de valuri. Sa le astept sa vina peste mine pentru ca apoi sa le simt plecand cu tot cu sufletul meu... Mi-e dor sa am pielea sarata. Sa deschid fermoarul cortului si sa simt mirosul de plaja. Sa-mi beau cafeaua si sa simt intre dinti fire de nisip. Sa zac la soare indiferent de ora. Sa strecor nisipul printre degete ca si cum mi-as cerne viata. Sa ma arunc in valuri si sa simt ca-mi crapa inima de fericire...

Mi-e dor de berea bauta pe plaja la rasarit, mi-e dor sa tin soarele in mana chiar si pentru o clipa cat un blitz de aparat foto. Mi-e dor sa aud pescarusii "guitand" in asteptarea luminii. Sa vad in zare barcile pescaresti si sa ma rog sa dispara inainte ca in dreptul lor sa se arate "soricelu".

Spre deosebire de oameni, marea nu pleaca niciodata. Nu face reprosuri, nu te cearta. Ea trimite vantul sa-ti usuce lacrimile chiar si cand incerci sa le ascunzi. Sa te imbratiseze, sa te sarute si sa-ti sopteasca la ureche pentru a alunga singuratatea.

Mi-e dor de mare... si e abia ianuarie. Pentru astfel de momente am incercat s-o inchid intr-o cutiuta... cu miros de plaja, cu scoici de toate felurile... Dar, culmea, lipseste tocmai ea...