Concert: Gary Moore rullllllzzzzzz!!!!

Gary Moore e un Zeu! Era cât pe ce să-i ratez concertul de la Ciuc Summer Fest (Zone Arena), dar am reuşit să ajung pe ultima sută de metri (mulţumesc, Geooo!!!). Aşa cum m-am aşteptat, a rupt chitara în două. Poate se putea şi mai bine (adică s-o rupă în trei, patru :D), dar eu am savurat fiecare notă, fiecare riff şi mărturisesc că am stat "zbârlită" pe toată durata cântării, adică vreo oră jumate (în concluzie, mă doare pielea).

Despre ce poate omul nu-s prea multe de spus, pentru că simt că i-aş "faulta" munca. Zic doar atât: JOS PĂLĂRIA!

Sunt însă cât se poate de dezamăgită de public! Sau mai bine zis de lipsa lui! Mi se pare dezolant să fii Gary Moore şi să cânţi la un festival în faţa a (poate) patru mii de oameni. Şi aici nu e de acuzat lumea (chiar dacă publicul român e obişnuit cu chestiile cât mai "moca" posibile), cât organizatorii, care au stabilit preţuri cam prea piperate pentru ce au oferit. În plus, Zone Arena mi se pare un loc absolut jenant pentru un concert care se vrea a fi decent. Sau poate că nu a fost amenajat cum trebuie. Recunosc că nu am fost în ziua cu Faithless şi nici în cea cu Pink Martini, pentru că nu sunt genul meu, dar în momentul în care am pus piciorul în curtea aia care seamănă cu a unei fabrici m-a luat plânsul când am văzut cât de puţină lume era.

Măcar publicul din faţa scenei nu l-a lăsat pe Gary să regrete prezenţa în Românica. Restul, slăbuţ. La tribună cel puţin era indicat să nu ridici mâinile şi să nu te bucuri prea tare, ca să nu-i deranjezi pe cei care jucau Sudoku pe telefonul mobil. Oricum, am văzut şi oameni pe la vreo 50 de ani care au trăit la intensitate maximă concertul şi m-am bucurat că nu chiar toţi erau persiflanţi sau ignoranţi ca un nene care voia One more try (parcă pe asta o cânta Timmy T?).

A, şi încă ceva. Dacă la concertul unui chitarist de excepţie ca Gary Moore nu s-a angajat un regizor care să ştie că pe solo-urile de chitară trebuie dat pe ecranele alea mari omul ăla care îşi rupe degetele făcând ce vrea el din coarde, mai bine ne lăsăm de organizat astfel de evenimente! M-a enervat groaznic faptul că, stând undeva de unde nu puteam vedea prea bine scena, trebuia ca în timpul solo-urilor să-l văd pe nenea de la clape. Sau pe basist. Jenant!

S-au cântat: Over the hills and far away, Thunder rising, Military man, Days of heroes,Where are you now, Empty rooms, Wild One, Blood of emeralds, Out in the fields, Still got the blues for you, Walking by myself. Bis: Parisienne walkways

Să scriu sau să tastez? Aceasta-i întrebarea...

Taste, mouse, monitor, procesor, restart, google... aaahhhh... ma seacă. Încep să dezvolt o aversiune faţă de tot ce înseamnă computer.

De ceva vreme, când am ceva de scris, cu sau fără chef, nu mai pot să o fac decât cu pix pe hârtie. Sau cu creion... obligatoriu cu gumă la un capăt. La fel am făcut şi cu textul de faţă, pe care îl transcriu acum, când simţurile îmi sunt cât de cât amorţite.

Ideile refuză să se mai aştearnă peste vreun word document sau peste vreun notepad, degetele (destul de iuţi, de altfel) îşi pun piedică unul altuia deasupra tastaturii. Îmi place la nebunie să văd cum pasta aşterne pe hârtie gânduri mai mult sau mai puţin inspirate. Scriu urât, dar e o adevărată desfătare să desenez, cu sau fără talent, litere pe hârtie. M-am săturat de tehnică, de calculatorul care îmi mănâncă cel puţin jumătate din zi. Scaunul din faţa lui parcă e scaunul electric, aşa că îl evit pe cât posibil. Prefer să scriu pe genunchi, ador asta. Iar un stilou şi o călimară ca în clasele I-IV cred că m-ar bucura acum la fel de mult ca o înjumătăţire a preţului la ţigări. (Ah, ţigările sunt accesoriu obligatoriu în procesul de scriere).

Am iar bătătură la degetul mijlociu de la mâna dreaptă (ăla pe care se sprijină pixul, nu vă lăsaţi minţile să zburde aiurea) şi mă ustură şi e dulce-amăruie atunci când o rup cu dinţii (de la nicotină probabil :D).

Cuvintele sunt parcă mai pline de sens pe hârtie, chiar dacă nu spun poate mare luru.

Scriu şi mi-e dor să scriu. Mi-e dor de scrisul de mână. Cred că o să redeschid "cutia Pandorei", adică un rucsac vechi, din liceu, care ascunde bileţele trimise în timpul orelor, caiete în care scriam cu colegii adevărate conferinţe (aveam probleme importante, dom'le) şi pe care le găsea mama şi se îngrozea când citea din ele, pagini întregi cu problemele existenţiale ale vremii pe care le umpleam în nopţi lungi de nelinişte în care îmi ţinea companie doar un casetofon vechi şi casete cu muzici înregistrate de pe radio...

Mi-e dor să-mi văd scrisul, să văd cum a evoluat în timp, să râd când văd în ce hal "desenam" anumite litere, să-mi amintesc cum creşteam. Şi să redescopăr sensuri pe care le găseam atunci în te-miri-ce. Mi-e dor să scriu cu adevărat şi simt că asta se poate face doar "ad-labam".

Tastatura ne robotizează, ne transformă sentimentele în plastic, le mecanizează cu o viteză de 70-80 de cuvinte pe minut (inclusiv părţile de vorbire insignifiante, formate din 1, 2 litere). Le aleargă şi le face să gonească şi să se ascundă în scorburile sufletului.

Mă amuzam la începuturile mele în presă pe seama "bătrânilor" care refuzau să ţină pasul şi preferau să-şi scrie textele fie de mână, fie, în cel mai bun caz, la vreo maşină veche de scris, pentru ca apoi să le dea la "culegere". Mă întrebam ce căutau într.un domeniu în care eram învăţaţi că viteza de livrare a informaţiei e esenţială. Nu le înţelegeam încăpăţânarea de a rămâne în urmă şi poate că nu o înţeleg nici acum. Dar cred că încep să înţeleg de ce le plăcea SĂ SCRIE...