Cândva s-a crezut leu. Se vedea "guvernând" peste toţi şi peste toate. Nimic nu părea că-i va putea ciobi într-o zi din trufie. Îşi plimba orgoliul stufos ca o coamă cu o mândrie aproape patologică şi nu dădea doi bani pe nimeni şi nimic.
Călca în picioare orice îi aţinea calea, totul în jur părea prea mărunt pentru a merita să fie luat în seamă. Nimic nu-i putea stârni interesul sau compasiunea. Credea că are totul şi ştia că nimeni nu va avea curajul să încerce vreodată să schimbe ceva.
Era convins că la apariţia sa iarba se culca smerită la pământ, pământul înceta să se rotească, soarele devenea palid de emoţie, luna roşea intimidată, iar stelele cădeau în leşinuri.
Ce putea fi mai frumos? Să trăieşti o astfel de senzaţie zi după zi după zi după zi după zi... Să numeri secunde, minute, ore, zile, luni, ani de când nimeni şi nimic nu a avut tăria să te înfrunte. Să calculezi mereu timpul şi spaţiul şi totul să tindă spre infinit.
Un infinit în care eşti doar tu. Semeţ ca un leu cu coamă stufoasă, rege peste acest tot pe care l-ai transformat într-un nimic uriaş, într-un gol pe care îl măsori zi după zi după zi după zi... şi care cu cât pare să crească mai repede, cu atât începe să te strângă mai tare, să te sugrume, să te ardă şi să îţi urle că zi după zi după zi după zi ai rămas tot mai singur şi tot mai sec, deşi te simţeai tot mai plin de tine; că ai ajuns un pârlit fără scop şi fără provocare, gol de sens şi fără NIMIC. Şi fără NIMENI.
Şi că tot ce ţi-a rămas este să cerşeşti speranţe de nicăieri, în timp ce mai calci doar pe stârvuri de iluzii.
Photograph. Nu Nickelback, ci Ed Sheeran
Acum 10 ani
