"Blestemul" pumnului in plex

Cand eram copila de clasa I, colegul meu de banca imi trantea aproape in fiecare dimineata cate un pumn in plex. Iar eu zgariam ca o pisica salbaticita. Asa ne "iubeam" noi.

Cand m-am facut putin mai mare plexul meu s-a mutat in gura (din fericire fara urmari pentru dantura). Si eu continuam sa scot ghearele care in vremuri de pace aratau ca si cum ar fi fost taiate cu grija si inofensive. In timp am invatat si eu sa lovesc, dar tocmai atunci, cand eram pregatita sa infrunt lumea, bataile au disparut.

In schimb pumnii in plex... senzatia aia cand ramai fara aer si simti ca tot stomacul ti se urca in gat impreuna cu plamanii si inima... Loviturile astea nu m-a invatat nimeni sa le incasez si nimeni nu mi-a spus ca vin sub diferite forme. Cel mai rau e atunci cand vin sub forma de cuvinte. Aruncate la intamplare, ca de o masina de mingi de tenis stricata, sau, mai rau, cu precizie, ca sagetile, fix in "inima" tintei. Iar eu am avut ghinionul sa intalnesc multi campioni la darts. Carora nu le tremura niciodata vocea atunci cand arunca vorbele.

Lovitura de pumn in timp nu mai doare, dar ecoul cuvintelor sapa mereu, tot mai adanc, racaie buba, face sangele sa tasneasca din nou si din nou. Iar cand incep sa ma obisnuiesc si sa iert, cand cuvintele auzite in gand de sute si sute de ori incep sa se goleasca de inteles, un nou "pumn" ma loveste in acelasi punct devenit tot mai sensibil in timp. De parca o singura lovitura n-are niciun haz... Si atunci mi-e greata. Si imi vine sa-mi scuip inima, plamanii, stomacul si sufletul. Si odata cu el sagetile otravite care l-au anesteziat si l-au facut sa uite ca mereu urmeaza acelasi lucru.