Trenule, masina mica

Nu ma pot invata sa nu-mi mai pun intrebari existentiale. Si, ca sa uit de ale mele, ma apuc, de dragul diversitatii, sa citesc o carte. Nimeresc mereu cate una care ma afunda si mai tare in nisipurile miscatoare ale propriilor mele "de ce"-uri. Si citesc cu "sete" sperand intr-un final (mai mult sa mai putin "happy") care sa-mi ofere raspunsuri si solutii pentru care eu am obosit sa ma lupt cu mine. Nicidecum noi probleme existentiale...

Ultimul vinovat: Octavian Paler, cu a lui "Viata pe un peron". Ce am invatat? Ca fiecare avem peronul nostru, mereu acelasi. Indiferent de numele garilor prin care trecem, noi le "amenajam" dupa propriul gust, in functie de trairi, amintiri, sperante si planuri. Le facem cat mai familiare si suportabile pe perioada in care asteptam TRENUL. Nu acceleratul, rapidul, sageata, Super Expressul sau Orient Expressul... doar TRENUL. Acela care ne duce unde vrem noi, in care nu exista nasi si supracontrol, in care, daca vrem, se fumeaza. Care merge cat de repede vrem, care opreste oriunde ni se nazare. In care putem controla totul, mai putin riscul de a deraia. Pericolul vine insa si din nevoia de a face alegeri. La peron trag numeroase trenuri iar dintr-o graba inexplicabila ne urcam adesea in cele gresite. Si ne abatem din drum sau ne trezim azvarliti pe peroane care nu ne apartin. Pe care incercam apoi sa punem stapanire doar pentru ca apoi sa le parasim convinsi ca de data asta ne-am urcat in trenul potrivit. Il asteptam mereu, prin diferite gari, intrebandu-ne daca va veni si daca il vom recunoaste. El vine. Inevitabil. Este doar o chestiune de timp. Numai ca la capatul liniei este doar o imensa gara cu nenumarate peroane, fiecare avand la un capat o cruce cu un nume si o lumanare.

Cu riscul (asumat) de a scrie un post imens, dar cu speranta ca cineva va avea rabdare sa-l citeasca (eu zic ca merita, mai ales ca nu am scris eu!), am selectat fragmente. Lectura placuta!

Decalog:
"Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te învinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.
...
A unsprezecea porunca (din Dante): Priveste si treci!"

"Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul. Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cantec are un sfarsit. Oricat ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cand ea e acoperita de tacere. Cand tacerea e mai puternica decat muzica (...) Un cantec imbatraneste in timpul cat il cantam. (...) Ceea ce conteaza e ca se apropie de sfarsit si de moarte. O moarte somptuoasa nu e mai putin moarte".

"Lumea e plina de masti de sticla. Te uiti si nu le vezi. Mangai fata unei femei si nu simti masca asta de sticla. Se imbratiseaza doi amanti si nu simt unul la celalalt masca de sticla. Se saruta si nu simt. Mama isi creste copilul si nu simte cum odata cu obrazul se largeste si masca de sticla".

"In acelasi timp, si la fel de obosit, stai la panda si te ascunzi; esti vanator si vanat; parca tu insuti ai pus candva capcane, le-ai mascat cu crengute si frunze, si ai uitat locurile, iar acum, la fiecare pas, poti cadea intr-una din ele, de aceea vrei sa ramai nemiscat, sa nu mai schitezi nici un gest, nici de atac, nici de aparare, cufundat in toropeala ca intr-o apa calduta si confuza..."

"Pustiul nu-l poate intelege decat cine l-a trait".

"Omul rade uneori ca sa-si dea curaj. Cand simte ca tacerea il strange de gat, rade cateodata prosteste. Asta il convinge ca nu e totul pierdut".

"Uneori a astepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca si de a sosi. Cata vreme astepti, totdeauna mai exista un tren care va veni sau va pleca. Chiar daca nu stii cat trebuie sa astepti. Peroanele sunt cu totul pustii numai cand le pustiim noi insine. (...) Uneori, e drept, omul oboseste asteptand. Si (...) cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat, soseste prea tarziu. E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obtinand-o prea tarziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuseste doar sa-l oboseasca si mai mult. Si renunta la ea cu o ultima mare tristete deoarece nu e simplu sa porti o batalie si, ajuns la capat, sa-ti dai seama ca asta a fost totul. Batalia. A existat candva un scop, dar de atata asteptare scopul a murit..."

"Viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte... un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren... esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra... altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar... altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren. (...) Asteptarea are valoare cata vreme astepti sa se intample ceva, cata vreme iti poti inchipui ca se va intampla ceva, chiar daca nu se va intampla nimic. (...) Poate ca totul depinde de noi, de calatori. Noi trebuie sa completam destinatiile pe care vrem sa le dam vietii noastre. Si poate ca nu exista "nicaieri". Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta sau nu pot sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine".

"Poate ca intre dragoste si lupta nu e nici o deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care uneori nu e nici un invingator, alteori nu e nici un invins. (...) Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat. Mai are timp, poate, doar sa regrete ca n-a iubit si n-a luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte".

"Lumea e plina de hieroglife. Ne uitam la o bucata de cer, la o pasare, ascultam un cuc cantand si nu ne trece prin cap ca toate acestea sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu le intelegem. Tot ce ne inconjoara e format din hieroglife. Ele exista si asteapta un Champollion care sa le dezlege. Dar oamenii nu prea au chef sa devina Champollion. Lor le e mult mai simplu sa spuna despre un nor ca e un nor si despre o cioara ca e o cioara. De ce sa se mai complice? La ce foloseste? Ca sa dezlegi hieroglife, trebuie sa renunti la o parte din viata. Si trebuie sa alegi. Iti traiesti viata sau o intelegi? Una din doua".