Ai bilet?(!?)

Cu castile adanc infipte in urechi purced aproape zilnic spre scarbiciu. E felul meu de a ma "apara" de lumea inconjuratoare si, poate, de propriile ganduri. E reconfortant sa incerci sa ai o discutie cu tine si sa poti sa o amani mereu pentru "dupa piesa asta". Si sa poti prelungi asta pana cand oricum te iei cu altele si nu mai ai timp de "sedinte" inutile. E chiar sanatos, in conditiile in care eu, una, sunt mai mereu certata cu constiinta mea si incerc sa evit pe cat posibil "discutiile" in contradictoriu cu ea. Nu de alta, dar nu stiu cum se face ca mai mereu ma aleg cu ochii vineti.

Aproape niciodata nu reusesc sa plec la timp din casa, mai mereu sunt ca la suta de metri garduri. Cand ies pe usa ma chinui cu maini tremurande sa descurc firul de la casti. Tremurande pentru ca nu (mai) suport zumzetul din jurul meu, care ma izbeste de cate ori ies din bloc. (Asa-i ca v-ati grabit sa va dati cu presupusul in privinta tremuratului?) Desi-s grabita, si-s grabita, ca iar ajung tarziu, odata ce aud muzica ma potolesc. Ma duc cuminte in statia de autobuz si astept. Fara agitatia de alta data, cand toate mijloacele de transport treceau Dunarea in ambele sensuri de cateva zeci de ori. Fara sa ma mai gandesc ca mai bine as lua un taxi (nu ca mi-as permite luxul zilele astea). Imi canta muzica si, vorba cantecului, "nu-mi pasa deee nimiiiic, deee niiimiiiic, sunt fericit, nu-mi pasa deee niiimiiiic".

In drumul spre munca trec invariabil pe la Kogalniceanu, "izvor" nesecat de controlori RATB. Stiti voi... nenea aia si tanti alea care daca te prind fara bilet simt nevoia sa faca si putina educatie civica sa "alunece" amenda/spaga mai usor. Adesea simt nevoia sa le ofer o clipa de bucurie: incep si ma caut febril in geanta, in buzunare, in minte si cand observ licarirea din ochii lor ranjesc si eu si scot abonamentul. Da, recunosc, am abonament. Pe toate liniile. S-au dus vremurile in care cheltuiam banii de abonament pe tigarile si berea indispensabile statului in parc cu gasca de cantaciosi din liceu...

De fiecare data cand vad "ulii" ca se urca in autobuz fac un exercitiu rapid. Ma uit in jurul meu si dau pariuri cu constiinta mea (da, aia cu care-s certata) pe cine or sa ia intai in vizor. Invariabil se indreapta catre "elementele" cu plete, creasta sau alte acareturi de gen. Iar eu castig pariul! Probabil "specimenele" astea sunt considerate prada sigura...

Experiment pe propria piele.

Situatia unu: Aspect cat de cat "finut", privire cuminte, muzica in surdina in casti (m-am urat sincer in momentul in care am ales sa ma sacrific!). Controlorii in pasi de dans: "Ai bilet?" "Ba nu, ba da, ba nu, ba da" (dupa caz). La mine nici ca s-au uitat.

Situatia doi: Machiaj agresiv, ragete, tobe si chitari razbateau dinspre urechile mele spre pasagerii cu care coabitam in acelasi "cazan". Statia Kogalniceanu. Oamenii cu geci albastre pun piciorul in scara. Ma iau la tinta. De obicei se imprastie care incotro. Se apropie "subtil", ma inconjoara, fluturand legitimatiile. Ma uit tamp, in gol. Nu-i vad, de auzit nici atat. Intr-un final catadicsesc sa caut. Evident, nu gasesc. Ei se aseaza in pozitie de tragere. "Cred ca l-am uitat", zic. "Pai de ce?", ma intreaba. Altul graieste: "De ce nu ti-ai luat bilet? Sigur nu minti?". Nu ma abtin si raspund respectuos: "Dar in ce calitate intrebati?". Raspunsul: legitimatia de controlor fluturata din nou prin fata ochilor. Ahhh, la naiba, si eu care credeam ca m-am intors in timp si am ajuns la scoala: "Si atunci de ce incercati sa faceti educatie in loc sa dati amenzi? E in fisa postului?". Evident, am gasit abonamentul ratacit, dar mi-a facut o deosebita placere moaca derutata a individului. Si deznadejdea lui din momentul vederii cardului de calatorie (oare in viitor o sa putem deschide si linie de credit pe el?).

Concluzie1: Cand n-o sa am bani de abonament sau de bilet o sa ma imbrac frumos, cuminte, o sa renunt la tricourile cu morti-n carca si pot sa fac blatul cat ma tine portofelul gol. Cu riscul sa fiu facuta KO de constiinta care nu s-ar mai simti bine in pielea mea.

Concluzie2: Nu-i degeaba vorba aia cu "nu conteaza cat de lung am parul".

Sau e? Si de aici... dilema: cum se face ca toti boschetarii si cantaretii de „mamelor din lumea-ntreaga” se plimba in voie, moca, fara ca vreun controlor zelos sa-i intrebe de sanatate? Asta in timp ce orice personaj iesit mai mult sau mai putin din "tipare" e scuturat bine la cea mai mica ocazie...