Taste, mouse, monitor, procesor, restart, google... aaahhhh... ma seacă. Încep să dezvolt o aversiune faţă de tot ce înseamnă computer.
De ceva vreme, când am ceva de scris, cu sau fără chef, nu mai pot să o fac decât cu pix pe hârtie. Sau cu creion... obligatoriu cu gumă la un capăt. La fel am făcut şi cu textul de faţă, pe care îl transcriu acum, când simţurile îmi sunt cât de cât amorţite.
Ideile refuză să se mai aştearnă peste vreun word document sau peste vreun notepad, degetele (destul de iuţi, de altfel) îşi pun piedică unul altuia deasupra tastaturii. Îmi place la nebunie să văd cum pasta aşterne pe hârtie gânduri mai mult sau mai puţin inspirate. Scriu urât, dar e o adevărată desfătare să desenez, cu sau fără talent, litere pe hârtie. M-am săturat de tehnică, de calculatorul care îmi mănâncă cel puţin jumătate din zi. Scaunul din faţa lui parcă e scaunul electric, aşa că îl evit pe cât posibil. Prefer să scriu pe genunchi, ador asta. Iar un stilou şi o călimară ca în clasele I-IV cred că m-ar bucura acum la fel de mult ca o înjumătăţire a preţului la ţigări. (Ah, ţigările sunt accesoriu obligatoriu în procesul de scriere).
Am iar bătătură la degetul mijlociu de la mâna dreaptă (ăla pe care se sprijină pixul, nu vă lăsaţi minţile să zburde aiurea) şi mă ustură şi e dulce-amăruie atunci când o rup cu dinţii (de la nicotină probabil :D).
Cuvintele sunt parcă mai pline de sens pe hârtie, chiar dacă nu spun poate mare luru.
Scriu şi mi-e dor să scriu. Mi-e dor de scrisul de mână. Cred că o să redeschid "cutia Pandorei", adică un rucsac vechi, din liceu, care ascunde bileţele trimise în timpul orelor, caiete în care scriam cu colegii adevărate conferinţe (aveam probleme importante, dom'le) şi pe care le găsea mama şi se îngrozea când citea din ele, pagini întregi cu problemele existenţiale ale vremii pe care le umpleam în nopţi lungi de nelinişte în care îmi ţinea companie doar un casetofon vechi şi casete cu muzici înregistrate de pe radio...
Mi-e dor să-mi văd scrisul, să văd cum a evoluat în timp, să râd când văd în ce hal "desenam" anumite litere, să-mi amintesc cum creşteam. Şi să redescopăr sensuri pe care le găseam atunci în te-miri-ce. Mi-e dor să scriu cu adevărat şi simt că asta se poate face doar "ad-labam".
Tastatura ne robotizează, ne transformă sentimentele în plastic, le mecanizează cu o viteză de 70-80 de cuvinte pe minut (inclusiv părţile de vorbire insignifiante, formate din 1, 2 litere). Le aleargă şi le face să gonească şi să se ascundă în scorburile sufletului.
Mă amuzam la începuturile mele în presă pe seama "bătrânilor" care refuzau să ţină pasul şi preferau să-şi scrie textele fie de mână, fie, în cel mai bun caz, la vreo maşină veche de scris, pentru ca apoi să le dea la "culegere". Mă întrebam ce căutau într.un domeniu în care eram învăţaţi că viteza de livrare a informaţiei e esenţială. Nu le înţelegeam încăpăţânarea de a rămâne în urmă şi poate că nu o înţeleg nici acum. Dar cred că încep să înţeleg de ce le plăcea SĂ SCRIE...
