Sufletul de pe podea

Ceva statea ghemuit pe podeaua care se asternea goala in fata ochilor mei. Singurele surse de lumina: tigara, din care trag cu sete de parca mi-as dori ca urmatorul fum sa-mi faca plamanii sa crape, si felinarul din fata geamului. Care m-a privit mereu, din copilarie, care a asistat la crize de plans in noapte, la crize de personalitate, care imi stie toate povestile mai bine ca oricine altcineva...

Ghemul intunecat din fatza mea parca respira greu, se chircea, dadea sa se intinda, dar apoi revenea la pozitia initiala... Parca din cauza frigului care razbatea prin usa deschisa a balconului... Pisica nu putea fi, ea sforaia in fotoliul pe care a pus monopol de ceva vreme... Tigara incepuse sa ma arda la degete, am stins-o, am aprins inca una si am continuat sa privesc „spectacolul”...

Cu raceala... De parca „aratarea” nu ma putea surprinde cu nimic... Am privit-o cum se chinuia sa se ridice, sa ajunga la lumina si cand, intr-un final, a reusit am vazut in ea, ca pe un ecran de cinematograf, franturi din povestile spuse de-a lungul anilor felinarului transformat in proiector... Detasarea continua sa ma domine, iar povestile MELE imi pareau un film prost, foarte prost... Probabil daca mi-as fi dorit sa fiu scenarist, povestile mele n-ar fi avut niciun succes, pentru ca niciuna nu a avut happy-end-ul pe care lumea il asteapta...

Umbra care nu reusea sa se ridice de pe podea dansa acum ca o fiara in lumina portocalie si in ea revedeam figuri dragi... Chipurile celor pe care i-am iubit candva sau pe care am vrut la un moment dat sa cred ca i-am iubit... Totul se vedea ca prin ceata iar figurile deveneau din ce in ce mai schimonosite si atunci a inceput sa doara... Ma durea ca nu le mai puteam vedea asa cum le stiam eu, ma durea ca „ecranul” din fata mea incepea sa se dezintegreze, pentru ca de multe ori mi-am dorit sa-mi vad viata din afara, fara sa incerc sa inteleg ceva din ea... Iar acum franturile de umbra veneau spre mine amenintator iar eu parca le inhalam odata cu fumul si simteam cum se aseaza inauntrul meu, fiecare intr-un loc bine stabilit.

Incet naluca a disparut complet si a ramas doar fumul gros de tigara si un gust amar... Ca dupa un banc sec... Sec ca sufletul meu, pe care tocmai il "bausem" ca pe un pahar de vin (fiert sau nu). Poate ar fi fost mai bine sa-i deschid geamul, sa-l las sa plece si sa-i spun sa se intoarca doar dupa ce se va elibera din procesul in care este si acuzat si acuzator, si martor si judecator... Sa se intoarca doar cand nu-i va mai fi frica sa iubeasca si sa o arate, cand nu ma va mai lega de maini atunci cand voi dori sa dezmierd, cand nu ma va mai lega la ochi atunci cand voi dori sa privesc, cand nu imi va mai inclesta gura atunci cand voi vrea sa sarut... Cand ma va lasa din nou sa ma las iubita, cand nu se va mai multumi sa ma lase sa fiu intodeauna "cea mai buna prietena".

Cand ma va lasa sa fiu din nou EU.