Vezi daca nu esti cuminte? Ti-a adus Mosu' o "nuielusa"

Democratie... american (day)dream!

Retorice

De ce ma „iubesti” doar cand si cum vrei tu? De ce cand tu ma vrei eu nu te suport? De ce cand ma indupleci faci rapid un pas inapoi si o rupi la fuga? De ce am impresia ca intre noi e un camp de lupta pe care il va cuceri cine are nervii mai tari? De ce imi promit mereu ca nu o sa mai capitulez? De ce, totusi, o fac de fiecare data, dar niciodata definitiv?

De ce m-ai invatat sa am regrete cand tocmai de ele m-am ferit mereu in viata? De ce uneori regret ca te cunosc? De ce alteori ma intreb cine esti de fapt, cand si cum ti-am dat voie sa intri in viata mea si sa-mi zdruncini universul?

De ce gasesc mereu puterea sa te iert atunci cand te comporti ca si cum nimic nu s-a intamplat? De ce mereu sfarsesc spunandu-mi ca eu sunt aia nebuna? De ce ma provoci sa incerc sa-ti anticipez fiecare miscare de parca totul ar fi o nenorocita de partida de sah? De ce dispari din peisaj si cand ma obisnuiesc cu lipsa ta apari ca de nicaieri, la brat cu inocenta ta sadica? De ce ma mai bucur in loc sa fug mancand pamantul? De ce uit ca stiu ce urmeaza? De ce inca mi-e frica sa te pierd de tot?

De ce daca intrebarile mele ar fi linii care sa-ti deseneze chipul tu nu ai recunoaste ca „ala” esti tu?

Ma doare-n pix!

Viata politica si sociala din Romania zilelor noastre ma lasa rece. Nu voi mai vota niciodata nici la locale, nici la generale. Chiar nu ma intereseaza catusi de putin unde vor ajunge lucrurile. Probabil ca se va continua asa mult timp de acum incolo. Nici copiii mei nenascuti inca nu cred ca vor apuca sa vada „schimbarea” care ni se promite mereu, fie ca e, fie ca nu e campanie electorala.

Am incetat sa ma mai uit la stiri si sa mai citesc ziare pentru ca m-am saturat sa vad „senzational” creat din nimic, nenumarate cazuri sociale emotionante, e drept, dar prezentate de multe ori abuziv, incalcandu-se dreptul la intimitate si suferinta al oamenilor. M-am saturat de „ralfii” si „elodiile” pe care mama le urmareste cu stoicism la OTV. M-am saturat sa tot aud de coruptia de la varf si sa vad... nimic! Raman fidela stirilor sportive, dar nu pentru ca as putea afla ceva interesant ci pentru ca eu cu asta ma ocup. E un domeniu la fel de putred ca toate celelalte, dar macar ma pasioneaza. M-a pasionat competitia si in timp am invatat sa asimilez si „gunoiul” care se aduna pe marginea „terenului”. Nevoia te invata, cum se spune...

Mi-am propus sa ma intereseze numai de mine si de viata mea de zi cu zi, care pana la urma nu depinde in niciun fel de tot ce e „demn” de stiri.

Multi mi-au zis: „daca nu votezi, atunci sa nu te mai plangi ca e asa si pe dincolo”. Dar eu nu ma plang, dragilor. Sunt doar vesnic nemultumita; indiferent de regim, de presedinte, de guvern, de convingeri si doctrine politice... Si nici n-as avea vreo sansa sa mi se schimbe „dispozitia” pentru ca pana la urma niciunul dintre aia care sunt pusi „sus” nu sunt acolo ca sa ne multumeasca pe noi. Se spune asa doar ca sa dea bine. De fapt ei sunt acolo pentru ca asa e „normal” intr-un stat. Nu degeaba se spune ca e bine sa lucrezi „la stat”. Acolo se STA bine si pe bani multi, ca doar nu degeaba se platesc impozite si se dau spagi. E o opinie personala, dar de aia e aici, pe blog. Am dreptul la ea.

Stiu ca se vorbeste mereu despre responsabilitatile si bla-bla-urile pe care le implica un „job” la varf. Stiu si ca eu nu sunt mai buna decat oricare dintre ei. Si cei care se bat cu caramida in piept ca ei ar face si ar drege daca ar fi acolo sunt niste mari ipocriti. Aratati-mi mie romanul care daca s-ar vedea ajuns in varf nu s-ar gandi mai intai la burta lui si a apropiatilor (asta in cazul in care nu avem de a face cu vreun egoist). De fapt nu va obositi, pentru ca sigur i-as gasi nod in papura.

De aia ma doare in pix! De fapt in taste, ca pixul il folosesc mai rar. Marturisesc si ca sunt constienta ca nu e o atitudine sanatoasa si ca poate si din cauza celor care gandesc ca mine lucrurile intarzie sa se schimbe. Dar eu tot refuz sa ma mai doara si in alta parte, pentru ca oricum nu mi-ar folosi la nimic.

Ceva banal... Mi-e dor de mare!

Mi-e dor de mare... RRRRRAU! Banal... Dar prefer dorul asta decat dorul de oameni. Marea va fi mereu acolo, oricand voi gasi timp pentru ea... asta imi spun de fiecare data cand plec, ca ma va astepta si la anu'... Ca ma va primi la ea indiferent ce voi fi facut cat am stat departe....

Mi-e dor de senzatia pe care o traiesc de fiecare data cand ma intorc la ea, de prima tranta pe nisip, de prima scoica pe care o simt in talpa, de lacrima care imi curge mereu pe obraz de fiecare data cand spun "mi-a fost dor de tine"... Mi-e dor sa intind bratele de parca as putea-o cuprinde toata, toata... De prima balaceala...

Mi-e dor sa ascult vantul, sa gust briza, sa stau pe nisipul ud si sa ma las scaldata de valuri. Sa le astept sa vina peste mine pentru ca apoi sa le simt plecand cu tot cu sufletul meu... Mi-e dor sa am pielea sarata. Sa deschid fermoarul cortului si sa simt mirosul de plaja. Sa-mi beau cafeaua si sa simt intre dinti fire de nisip. Sa zac la soare indiferent de ora. Sa strecor nisipul printre degete ca si cum mi-as cerne viata. Sa ma arunc in valuri si sa simt ca-mi crapa inima de fericire...

Mi-e dor de berea bauta pe plaja la rasarit, mi-e dor sa tin soarele in mana chiar si pentru o clipa cat un blitz de aparat foto. Mi-e dor sa aud pescarusii "guitand" in asteptarea luminii. Sa vad in zare barcile pescaresti si sa ma rog sa dispara inainte ca in dreptul lor sa se arate "soricelu".

Spre deosebire de oameni, marea nu pleaca niciodata. Nu face reprosuri, nu te cearta. Ea trimite vantul sa-ti usuce lacrimile chiar si cand incerci sa le ascunzi. Sa te imbratiseze, sa te sarute si sa-ti sopteasca la ureche pentru a alunga singuratatea.

Mi-e dor de mare... si e abia ianuarie. Pentru astfel de momente am incercat s-o inchid intr-o cutiuta... cu miros de plaja, cu scoici de toate felurile... Dar, culmea, lipseste tocmai ea...

Lectie despre asteptare

Cineva mi-a atras atentia intr-o seara, in Laptarie, la o reclama dintr-o „carticica” b-24-fun: „Sotia calatorului in timp”, de Audrey Niffenegger.

Scurta descriere suna asa: „Cind Henry a cunoscut-o pe Clare, ea avea sase ani, iar el avea treizeci si sase. S-au casatorit cind ea avea douazeci si trei, iar el avea treizeci si unu. (…) Henry este unul dintre primii oameni diagnosticati cu cronoafectiuni: din cind in cind ceasul lui genetic se reseteaza si se trezeste aruncat in viitorul sau in trecutul sau. (…) „Urasc sa fiu acolo unde ea nu este, cind ea nu este. si totusi plec mereu, iar ea nu ma poate urma“ - zice Henry”.

“Cineva” a fost cuminte, iar Mos Craciun i-a adus in dar cartea pe care a spus ca ar fi fost curios sa o citeasca. Eu, care nu sunt prea cuminte de fel, a trebuit sa mi-o cumpar singura… Initial m-a cam speriat… E un “mastodont” de carte, in genul celor cu care “rupeam” capul colegilor de scoala cand ma agasau… Eu nu mai citisem cam de multisor, iar ultima “opera” era “Febra stadioanelor”, adica ceva (aparent) usor de “digerat”.

Mi-am luat inima in dinti si am purces la lecturat (si nu vorbim despre genul ala de lectura, pe etichete de sticle de “orice-ar fi”). Am crezut ca o sa se intample la fel ca atunci cand m-am apucat de citit “Concert din muzica de Bach”, pentru ca, si acum, in primele trei seri trebuia sa o iau de la capat ca sa inteleg ceva si pentru ca mereu ma fura somnul la aceeasi pagina… Apoi am decis ca trebuie sa-mi inving lipsa de antrenament si sa depasesc punctul critic. Am reusit si dupa prima suta de pagini am trait ce nu mai traisem de pe vremurile cand citeam Fridolin (hihi!) si, mai apoi, Love Story sau Padurea spanzuratilor (ce-am mai suferit cand a murit Bologa!), cand grabeam pasul spre casa ca sa ma apuc de citit…

Nu o sa povestesc aici cartea. Spun doar ca mi s-a parut interesant ca autoarea nu intervine in evenimente. Povestea e scrisa sub forma de jurnal, personajele o spun “singure”. Pare un fel de „contabilitate dubla” a sentimentelor. Este, printre altele, o poveste despre bucuria clipei si, in acelasi timp, despre asteptare. Despre ceva ce multi nu reusim sa invatam pentru ca suntem prea ocupati sa salvam aparentele, sa tinem pasul cu lumea asta care se pravaleste peste noi daca indraznim sa ne oprim din goana si sa privim in jur.

Rabdare si tutun

Anul abia a inceput, eu m-am intors doar de vreo 14 zile in Bucuresti si deja sunt satula de oras... De Micul Paris transformat in Mica Venetie si care curand va deveni Marea Glina... Halal capitala europeana... De la marea ninsoare de acum doua saptamani am inceput sa o privesc cu mai multa sila ca oricand... Pentru ca...

In noaptea de 2 spre 3 pe la 4 eram pe strazi din motive absolut neplacute, fugind prin nameti la capataiul unui muribund... A scapat, saracul, de ce mi-a fost dat sa vad...

Punctual (sau cat mai punctual): 1. „Autoritatile” locale au stat la caldurica de frica sa nu-si ude sosonii prin nameti... doar nu era sa dispuna curatarea strazilor pana nu se oprea ninsoarea... Si in plus, asa e in iunie... Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca ar fi nins fara oprire vreo 3 zile... probabil nu mi-as mai fi dorit sa emigrez la Polul Nord... emigra el la mine... macar de-ar fi venit si cu ceva ursuleti d-aia albi si pufosi...

2. Oamenii parca au turbat toti de cum s-a luminat: in loc sa ia exemplul edililor si sa astepte macar batatorirea zapezii au dat navala pe strazi... si nu ca la sanius, desi multi erau inca liberi (d-aia e neamtzu’ departe...). Unii au „ambalat” masinile personale ingropate in zapada pana cand peste tot duhnea a gaze de esapament si a cauciuc incins... (stiti bancul cu vata si prezervativul?) Banuiesc ca multi au renuntat in cele din urma pentru ca minunatele autobuze ale reatebe s-au transformat in adevarate conserve de oameni fierti in suc propriu. Invingatorii care reuseau sa se lase striviti de usile inchise in spatele lor refuzau sa mai coboare pentru a le face loc celor deja sufocati. Ranjet sadic: ce buna ar fi fost o fiola puturoasa de la Bruno... sau macar o pocnitoare...

3. Oficiul Starii Civile sector 6 avea program redus... pentru cei care nu au ramas inzapeziti si s-au putut deplasa la serviciu... Decat sa ma intampine nenea la poarta sa-mi spuna: „S-a inchis”, preferam un afis cu „Stati cu mortul pe masa pana vine primavara si se topeste zapada”. Deh, asa-ti trebuie cand te trezesti sa mori pe vremuri d-astea...

Cu mult extraveral si cu multa rockereala am reusit sa depasesc zilele urmatoare. Pana cand...

Inevitabil, a venit ziua dezghetului. Calmul dobandit cu greutate a rupt-o la fuga in momentul in care un nene care curata zapada de pe un „nod” de fire destinate aceluiasi reatebe mi-a trantit un ditamai bulgarele de zapada in cap... de parca inca nu era destula pe jos... A doua zi am jurat ca nu ies din casa... era marti, trei ceasuri rele, Doamne fereste! Si m-am ascuns in cada, sub apa, sa visez ca e vara... A treia zi, dupa Scripturi, s-a facut soare afara, termometrele au urcat peste zero grade si ce sa vezi? M-am trezit la Venetia... Ca, deh!, sistemul de canalizare al orasului nu face, dom’le fatza... Da’ spate o face? Ca poate ne mai scuteste pe noi, astia, pe care toti aia care promit inainte de alegeri ne iau „pe la spate” in fiecare zi de mandat...

Mi-am facut curaj si am privit in jur cum gunoaiele adunate inca de pe intai, doi incepeau sa iasa la suprafata, sa pluteasca, cum gropile sapate de „vrednicele” firme angajate de aceleasi Primarii pentru diverse lucrari incepeau sa se transforme in mici lacuri de acumulare. In paranteza fie spus: astia nu pot sa epuizeze bugetele cu ceva mai mult timp inainte de inceperea ploilor si a ninsorilor? Sa evite transformarea orasului intr-o mare mlastina? Sau, daca nu se pot abtine, macar ar putea sa puna niste „bestisori”, sa avem si noi de-o saramura, de-o marinata, de ceva acolo de umplut „ghiozdanul”!

Da’ lasa, ca vine ea vara, cu „miresmele” caracteristice... Atunci macar o sa pot fugi la mare, pe plaja, in Vama Veche... Pana atunci ma hranesc cu speranta ca n-o sa ajunga MacDonald’s-ul si acolo... Aia va fi moartea Vamii, care e deja in coma din cauza bancomatului de la intrare si a urmelor de Bavaria...

Pana atunci plang in pumni si ascult asta: „De-as putea s-opresc orasu’n loc / Si-apoi c-o guma sa sterg fiecare bloc... / Din bucati de plaja sa cladesc / Un alt oras in care oamenii zambesc...”. Si, tot pana atunci, rabdare si tutun...

Sufletul de pe podea

Ceva statea ghemuit pe podeaua care se asternea goala in fata ochilor mei. Singurele surse de lumina: tigara, din care trag cu sete de parca mi-as dori ca urmatorul fum sa-mi faca plamanii sa crape, si felinarul din fata geamului. Care m-a privit mereu, din copilarie, care a asistat la crize de plans in noapte, la crize de personalitate, care imi stie toate povestile mai bine ca oricine altcineva...

Ghemul intunecat din fatza mea parca respira greu, se chircea, dadea sa se intinda, dar apoi revenea la pozitia initiala... Parca din cauza frigului care razbatea prin usa deschisa a balconului... Pisica nu putea fi, ea sforaia in fotoliul pe care a pus monopol de ceva vreme... Tigara incepuse sa ma arda la degete, am stins-o, am aprins inca una si am continuat sa privesc „spectacolul”...

Cu raceala... De parca „aratarea” nu ma putea surprinde cu nimic... Am privit-o cum se chinuia sa se ridice, sa ajunga la lumina si cand, intr-un final, a reusit am vazut in ea, ca pe un ecran de cinematograf, franturi din povestile spuse de-a lungul anilor felinarului transformat in proiector... Detasarea continua sa ma domine, iar povestile MELE imi pareau un film prost, foarte prost... Probabil daca mi-as fi dorit sa fiu scenarist, povestile mele n-ar fi avut niciun succes, pentru ca niciuna nu a avut happy-end-ul pe care lumea il asteapta...

Umbra care nu reusea sa se ridice de pe podea dansa acum ca o fiara in lumina portocalie si in ea revedeam figuri dragi... Chipurile celor pe care i-am iubit candva sau pe care am vrut la un moment dat sa cred ca i-am iubit... Totul se vedea ca prin ceata iar figurile deveneau din ce in ce mai schimonosite si atunci a inceput sa doara... Ma durea ca nu le mai puteam vedea asa cum le stiam eu, ma durea ca „ecranul” din fata mea incepea sa se dezintegreze, pentru ca de multe ori mi-am dorit sa-mi vad viata din afara, fara sa incerc sa inteleg ceva din ea... Iar acum franturile de umbra veneau spre mine amenintator iar eu parca le inhalam odata cu fumul si simteam cum se aseaza inauntrul meu, fiecare intr-un loc bine stabilit.

Incet naluca a disparut complet si a ramas doar fumul gros de tigara si un gust amar... Ca dupa un banc sec... Sec ca sufletul meu, pe care tocmai il "bausem" ca pe un pahar de vin (fiert sau nu). Poate ar fi fost mai bine sa-i deschid geamul, sa-l las sa plece si sa-i spun sa se intoarca doar dupa ce se va elibera din procesul in care este si acuzat si acuzator, si martor si judecator... Sa se intoarca doar cand nu-i va mai fi frica sa iubeasca si sa o arate, cand nu ma va mai lega de maini atunci cand voi dori sa dezmierd, cand nu ma va mai lega la ochi atunci cand voi dori sa privesc, cand nu imi va mai inclesta gura atunci cand voi vrea sa sarut... Cand ma va lasa din nou sa ma las iubita, cand nu se va mai multumi sa ma lase sa fiu intodeauna "cea mai buna prietena".

Cand ma va lasa sa fiu din nou EU.

De ce blog?

... sau "glob", vorba "iluminatului"... Pai nu stiu... Poate pentru ca-s libera si momentan nu am gasit altceva mai bun de facut... Poate pentru ca am auzit la cineva ca a scrie aici este cea mai ieftina "sedinta" de psihoterapie... Asta vom vedea...

Refuz ideea cu "pentru ca e la moda"... nu am fost niciodata "la moda"... moda e ce-mi place mie si nu dau doi bani pe ce cred altii despre acest "principiu" al meu.

Poate vreau doar sa ma joc... cu cuvinte, cu idei, cu ganduri care-si dau unul altuia in gura la iesirea din creieras si pe care nu le pot exprima decat in scris...

Poate pentru ca nu pot sa dorm noaptea si am nevoie de o alta ocupatie decat sa ma joc tetris in speranta ca ochii imi vor obosi suficient de tare incat sa simta nevoia sa se inchida singuri, cuminti, sa ma lase sa ma odihnesc pentru ca nu mai au puterea sa rememoreze figuri pe care vreau sa le uit, locuri in care as vrea sa fiu sau in care am fost si de care mi-e atat de dor...

Sper ca pentru cei care vor reusi sa razbata pana aici posturile sa fie o "companie" cat mai draguta in cele cateva minute in care poate vor zabovi pentru a le parcurge.

Voi reveni cand voi simti ca am ceva de spus